În orice ritual iniţiatic există o probă constând în trecerea printr-o încăpere secretă sau tăinuită: un cavou, o ascunzătoare sub pământ, o cameră închisă, o groapă, chiar un luminiş în pădure etc. Este un loc privilegiat, aflat departe de curiozitatea profanilor. Acolo, iniţiatul este stropit cu apă lustrală sau cu sîngele unei victime aduse jertfă. Adeseori, aceasta se întâmplă noaptea; se crede că iniţiatul primeşte, în somn sau în stare de veghe, revelaţiile divinităţii.

Papirusul magic Salt, din Egiptul antic, evocă o tainiţă pe unde trec sufletele şi în care trupurile morţilor sunt regenerate şi pregătite pentru viaţa nouă ce le aşteaptă.

Apuleius descrie o asemenea cameră în Măgarul de aur (11, 25), în timpul unei şedinţe de iniţiere în misterele zeiţei Isis: “Am atins hotarele morţii”, spune Lucius, “am călcat pragul Proserpinei (...), m-am apropiat de zeii infernului şi de zeii cerului”.

Această încăpere secretă simbolizează locul morţii omului vechi şi al renaşterii celui nou. Ea poate fi comparată cu cristelniţa creştină. Orice iniţiere, oricât de firească, are şi o parte de taină, iar viaţa nouă pe care o inaugurează se întemeiază pe o anumită moarte, pe abandonarea a ceva.

Studiind simbolismul basmelor, M. Loeffler-Delachaux (LOEC, 98-100) distinge trei asemenea tainiţe, corespunzând fiecare unei trepte de iniţiere şi având câte o cheie: de argint, de aur şi de diamant. Ele sunt nişte focuri succesive de iniţiere, în care viitorul iniţiat este mai întâi purificat (cheia de argint), apoi învăţat să stăpânească forţele naturii (cheia de aur) şi, în cele din urmă, iluminat prin cunoaşterea supremă şi dobândirea puterii (cheia de diamant). Cele trei încăperi oferă calea înaintării spre un sacru din ce în ce mai intreriorizat, aidoma unui drum spiritual de la poartă până în interiorul templului, până la Tabernaculul, unde sălăşluieşte dumnezeirea - proces ce are oarecare similitudini cu teoria sufistă, a celor patru porţi.

Traian Mocanu