CONSTANTIN TOFAN – trasee picturale

Expoziţia de pictură a lui Constantin Tofan de la Galeriile DANA are ca punct de plecare – referinţa la natură.

Artistul nostru, pelerin al spaţiilor spirituale moldove, este atent la adaptarea unor varii formule plastice şi tehnice – selectând din real conform unei alchimii proprii, esenţa „lucrurilor”. Pictura sa (alţii n-ar putea condamna – de ce nu grafica colorată !) este rezultatul unor trăiri şi entuziasme la faţa locului, „sur le motif” sau, a posteriori, în atelier. Notaţii rezumative, secţiuni în peisaj, ele reuşesc să păstreze privilegiile rare spontaneităţii, uimirii sau extazului clipei.

Tofan aparţine pământului moldav, legat de obârşie, pentru care zona aşa zis „rurală” este locul iubirilor primare, este sinteza creaţiei sale. Tofan manifestă un pronunţat şi modern apetit pentru eboşe, pentru non – finit, o sensibilitate particulară pentru efemer. Albul hârtiei înregistrează tensiunile filmice, ondulatorii ale dealurilor Dobrovăţului şi negrul tuşurilor, fragilităţile, catifelările sau durităţile liniei, indecizia sau forţa ductului. Culoarea intervine uneori destul de parcimonios, modificând climatul structurat şi sensibil al desenelor de construcţie în alb – negru, tulburând energiile ce stau la pândă. Verdele brun al desprinderilor musteşte de sevele pământului iar culoarea solară a „naturii” din preajmă iradiază o voluptoasă picturalitate. În genere, atenţia noastră nu este reţinută atât de identificarea semnificantului cât de expresia plastică a semnificantului în formă şi substanţă. „Motivul” declanşează structurări de multe ori austere – materia picturală (cu precădere frotiuri cu subţirimi de abur) subliniază atmosfera pură, transparentă, aerul aseptic al povârnişurilor moldave. Aceste imagini ale însingurării ne atrag prin intensa plăcere cu care au fost pictate, prin lumina aureolară de care această lume de ocruri, griuri perlate, uneori de o stranietate lunară, pare învăluită. Artistul meditează profund la funcţiile materiei şi culorii. El ştie foarte bine cum culoarea lucrează materia, că este sufletul ei, că ea trăieşte dintr-un neîntrerupt schimb al forţelor dintre materie şi lumină.

Expoziţia de faţă este unul dintre traseele mărturisirii. Constantin Tofan antrenează printr-o manieră proprie, indicibil spontană, elemente primordiale, starea dialecticii lor invizibile, forţa latentă a elementelor surprinse de ochiul privilegiat într-un proces iradiant, metaforic.

Artistul, lucid şi programatic nu ezită între studiul spontan de plain – air, compoziţia figurativă geometric şi abstracţia lirică derivată din imaginile concretului. Actualele imagini nu se epuizează prin simpla „citire” a lor, ci îşi păstrează, acel inefabil al expresiei de profunzime, care nu este altceva decât viaţa autonomă a semnelor care se văd, compuse în ritmuri propii, autoreferenţiale.

Artistul Constantin Tofan reuşeşte să rezolve o ecuaţie importantă între paletă şi vis. Iată ce scria James Ensor într-o carte apărută în 1934: „....Doamnele culori prost aşezate se luptă violent ca nişte vecine cumplite, dificile. Războiul nesfârşit dintre două rozuri durează şi în prezent. Domnişoara Roşu se înegreşte în faţa doamnei Alb de argint. Doamna lac de China se împurpurează în faţa domnului Albastru Destrée, domnul de Cadmium dă în galben când ţâşneşte domnişoara Bitum. Dintr-o nimica toată, domnii de Verde se fac cenuşii sau trec în albastru. Doamna Roşu Englez şi domnul de Carmin îşi neutralizează esenţele. Cum să conduci această minunată lume rebelă? Nu e chiar un lucru de colo....”

În pictura modernă se cunosc suficiente exemple de elaborări ce pornesc de la un „dat natural”, dar nu toţi autorii lor au recunoscut că, până la urmă, au aplicat, în cu totul alte condiţii, strategia proiectuală a lui Ulise. Compoziţiile pictorului Constantin Tofan sunt o formă de existenţă, un mod de a vedea şi mărturisi, de a şi-l asuma, evident, într-o formă prelucrată, proprie, celorlalţi.

Traian Mocanu