Adrian Chira şi provocările abstractului

Conceptul de artă modernă animă imaginaţia artiştilor, comentatorilor, a publicului şi toată lumea vorbeşte despre acelaşi lucru, dar fiecare înţelege altceva. Aproximaţiile teoretice şi vagul s-au instalat de mult în mentalul colectiv, termenul în sine putând fi aplicat fiecărei schimbări de direcţie, de despărţire mai mult sau mai puţin motivată fiind similară oarecum cu nevoia de emancipare a viziunii despre artă, a soluţiilor şi, desigur, a instrumentarului prin care se exprimă artiştii. A fi modern înseamnă, cred, a fi rezonant nu atât cu o formă de sincronism, cu timpul istoric al momentului, ci anticiparea unor direcţii noi, novatoare, raportat la posibile aşteptări ale publicului căruia, cel puţin teoretic, îi sunt destinate operele de artă.

Mişcări insurgente au amplificat până la haos direcţiile şi soluţiile artistice ale veacului al XX-lea, desprinzându-se o sumedenie de direcţii şi grupuscule, impresia de ansamblu fiind aceea a iminentei disoluţii. Privită generic, arta abstractă a proliferat în variante autohtonizate şi în România şi se pare că va mai produce efecte pe termen lung. Acest reflex de sincronism cultural animă imaginarul unor artişti din generaţii diferite încât nu cred că schimbările în artă sunt doar privilegiul tinerilor. Adrian Chira este unul dintre aceştia şi mi se pare a fi exponenţial. La cei cincizeci de ani ai săi, încărcat de un palmares eclatant, de o mişcare expoziţională febrilă şi vizibilă, îşi valorifică cu vervă imaginativă potenţialul inventiv şi sondează în ipotetic spre a identifica semnele unei geometrii cosmice aflate dincolo de contingentul vizibilului. El este, privit astfel, un creator de vizibil şi, concomitent, de universuri paralele. Aceste imagini există în măsura în care el le genereză ca expresie a unei insaţiabile pofte inventive unde spontaneitatea devine un element de strategie a imaginarului.

A fi abstract este pentru Adrian Chira atât o predestinare cât şi o opţiune intelectuală. Asocierea celor două dominante determină asumarea unui mod personal de a se raporta la stimulii exteriori din perspectiva unui egotism pus să lucreze în beneficiul spectacolului vizual ce se naşte imprevizibil şi tocmai de aceea credibil. Pictorul abstract se grăbeşte, marcat de verbiajul grafic impredictibil, aleatoriu. El ştie de fiecare dată de unde porneşte, dar nu poate şti niciodată unde poate să ajungă. Este cunoscută mărturisirea lui Hans Hartung, deconcertantă prin francheţe şi memorabilă prin adevăr: pregătindu-şi uneltele pentru lucru, pictorul atinge din greşeală pânza aşezată pe şevalet. Urma acestei involuntare tuşe i se pare că are dinamism şi expresivitate încât cere o a doua tuşă. Şi tot astfel până când tabloul este isprăvit. Impulsul iniţial poate fi doar mâna hazardulu.

Adrian Chira are mobilitate intelectuală şi un parcurs artistic gestionat cu excelenţă. Lucrează cu hărnicia unui devotat şi valorifică producţia artistică cu aplicaţia unui inspirat manager. Deschide expoziţii de câteva ori pe an ( de pildă în anul 2002 a fost prezent pe simeze la Târgu Mureş, Bucureşti, la Mogoşoaia şi la Tour, în Franţa, iar în 2007 a figurat în selecţii expoziţionale la Iaşi, Font Romeo, Franţa, Negreşti Oaş, Târgu Mureş, Bienala de la Arad, Salonul de iarnă Tîrgu Mureş ş.a.)

Tehnicile mixte la care apelează Adrian Chira îi permit să obţină efecte cromatice adecvate condiţiei de permanentă ipoteză asupra luminii ca stare de jubilaţie a culorilor. Lumina, acest personaj privilegiat şi omniprezent, face din fiecare imagine o pledoarie pentru condiţia ei sacră, metaforă şi sens al divinităţii, potrivit ideii că în orice lucru frumos locuieşte şi Dumnezeu. Picturile-obiect, experimentele diverse executate de Adrian Chira, ceramica lui, configurează un univers uman şi artistic aspirând către ideea de opera aperta. Deschiderile culturale, sesizate şi de alţi comentatori, pivotează în jurul ideii că artistul este permanent disponibil să deschidă noi şi noi fronturi de cercetare plastică unde soluţiile nu marchează un posibil final, ci doar o fază tranzitorie pe drumul spre absolutul conceptului. Urmărindu-i traseele artistice, impresia că mereu îţi scapă ceva provine din rapidele schimbări de direcţie şi din pofta lui insaţiabilă de a surprinde. Povara noutăţii îl costă probabil destul de mult timp şi efort intelectual, dar prospeţimea spiritului cere desigur, şi unele sacrificii.

Gramatica semnelor organizate pe principiile unei dinamici grafice şi cromatice personale sugerează morfologia aleatoriului şi sintaxa abisalului. Instinctul dictează aleatoriilor trasee iar luciditatea se retrage în culisele aşteptării. A fi vital în expresie ţine, în aparenţă, de ignorarea oricărei reguli şi privitorul nu bagă de seamă că tocmai ai formulat una. Adrian Chira în raporturile lui cu realitatea se află în aceeaşi situaţie ca regretatul maestru Ion Muşceleanu: surprins în atelier de un confrate tocmai când o fecioară de Bucureşti îi poza pentru un nud, a observat că de fapt, pictorul era pe punctul de a finaliza pe şevalet… o natură moartă! Realitatea te ţine viu, abstractul te provoacă să-ţi reevaluezi propriile limite şi angoase existenţiale. Îl aştept cu interes şi prietenie pe Adrian Chira, curios peste poate, atunci când furia laptelui post modern va deveni lapte acru sau doar chişleag.

Valentin Ciucă