Personajele sculptorului Pamfil

Artist cu un parcurs creator remarcabil, sculptorul gălăţean Alexandru Pamfil face din dialogurile sale cu forma o opţiune de cunoaştere a lumii şi a sinelui. Reflexivitatea îl determină să privească atent în istorie, dar şi în orizontul uman imediat cu o fervoare imaginativă demnă de aplicaţiile unui psiholog atras deopotrivă de fizionomii cât şi de caractere. Sculptura îl face să vadă şi să înţeleagă tainele lumii şi să ajungă la cauze. Acest exerciţiu intelectual îi permite glose pe tema Omului, a caraterialului şi a dimensiunilor multiple ale spiritului. Este, altfel spus, un gânditor care simte cu antene extrem de fine diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre temeinic şi aleatoriu. Spectacolul existenţei este astfel o expresie a colocvialităţii, al meditaţiilor solitare, un pretext de dezbatere a dilematicilor enigme existenţiale.

Fiecare nouă expoziţie personală valorifică şi reiterează apetitul artistului de a configura un teritoriu al simbolicului, pornind de la observaţiile de profunzime asupra universului uman. Seamănă, de aceea, cu un fel de memorialist care transcrie în formă sculpturală concepte şi stări afective, elanuri vitaliste şi melancolii, spaime pasagere şi dubitaţii permanente. Poate fi privit, astfel, ca un narator inspirat al unei poveşti în care personajele şi acţiunea reconstruiesc şi reconfirmă plastic realităţi efemere prin care vizează emblematicul, definitivul.

Imaginaţia fertilă, reflecţia angajată, manualitatea exersată sunt elementele unei construcţii artistice originale şi, totodată, componentele unei conduite severe în ordine morală, şi generoasă în aceea a dialogului cu un ipotetic şi generos privitor. Spiritul contemplativ, reflexiv al moldoveanului născut în judeţul Iaşi se împleteşte cu rigorile dobândite în mediul academic clujean şi expresiile sugerează o formă de umanism generos în portrete şi substanţial psihologic în compoziţiile-metaforă. Asemenea dualitate fertilă presupune înscrierea într-un demers intelectiv unde ideea-concept asigură suportul unor interpretări personale care transcend subiectivismul limitat în beneficiul unei obiectivităţi cu mult mai generoase.

Strategia configurării unei viziuni personale a devenit nu atât o obsesie, cât împlinirea unei vocaţii. Ca limbaj universal, sculptura îi permite glose plurisemantice pe temele cardinale ale existenţei iar interogaţiile individuale se înscriu într-un perimetru al meditaţiilor cu amprentă filosofică. Categoriile eseticului sunt utilizate ca puncte liminare într-un demers introspectiv de unde pornesc şi se întorc viziunile amintite al căror farmec derivă din ataşamentul spontan al interlocutorului ideal, interesat de dezbaterea prin mijlocirea artei, a dramei de a fi.

Sculpturile lui Alexandru Pamfil nu trăiesc prin massă şi volum ci, îndeosebi, prin spiritul lor travestit în expresie. Formele se înnobilează prin sens şi conving prin metaforă. Acest tip de discurs, cerebral şi lucid, nu exclude emoţia ca un partener privilegiat. Sacrificiul, Meditaţia, Enigma, Metamorfoza, Intersecţia, alături de alte compoziţii racordate îndeosebi portreului, se circumscriu de fapt unei universale, personale şi permanente dezbateri unde universul umanului, al afectivităţii generează tot atâtea ipoteze despre viaţă şi moarte, sublim şi grotesc, etern şi derizoriu. Artistul modelează efilat forma, o dematerializează, o purifică prin interpretare ca o subtilă sugestie a pascalienei trestii gânditoare şi face, în acest fel, din fragilitate expresia rezistenţei şi perenităţii. Impecabil modelator de forme gracile, cioplitor decis şi aplicat al pietrei sau lemnului de esenţă tare, Alexandru Pamfil este dublat de un desenator impecabil ale cărui volute grafice esenţializează stări şi determină atitudini.

Sub raport stilistic, expresiile formelor fac trimitere la un fel de sever model gotic prin angularitate şi ritmul interior al formei. Nota unui expresionism atitudinal identificat în dimensiunea unui exces de trăire învecinată paroxismului existenţial devine un alt indiciu de asumare a dezbaterii disconfortante în raport cu tentaţiile calofile. În ansamblu, sculptorul are arta de a trece dincolo de seducţiile modelului giacomettian de la începutul secolului al XX-lea şi se manifestă cu tenacitate într-un cadru de modernitate neostentativă, multe dintre opere putând fi tratate ca sculpturi de interior. În sonorităţile metalului, alamă, cupru sau dur aluminiu, în duritatea pietrei, în fibra bine timbrată a lemnului putem asculta vocile tăcerii ca o pledoarie pentru fărâma noastră de eternitate...

Valentin Ciucă