BARUCH ELRON

Avangarda perpetuă...
Apetitul pentru avangardă a însoţit constant evoluţia diverselor tipuri de expresie în planul artelor vizuale şi nu numai, ca o necesară desprindere de trecutul clasicizat. Evoluţia tipurilor de expresie a mizat pe noutatea care l-a început şochează şi apoi cedează cu resemnare în faţa altor forme de noi avangarde. Altfel spus, condiţia clasicizării se deteriorează sub presiunea şi asaltul permanent al noilor veniţi pe scena vizualulu, clamând gutural faptul că ei sunt deţinătorii absoluţi ai spiritului modernităţii. Practic, avangarda este o stare de spirit care face din contestaţie un perseverent mod de lucru. Rebeli şi intransigenţi cu trecutul, trag după ei un public dornic, în proporţii diferite, să participe la acest joc de-a viitorul.
În spaţiul artistic românesc, artiştii de etnie evreiască, originari din România sau din alte spaţii culturale, europene sau euro-atlantice de dovedesc mereu nemulţumiţi de ceea ce s-a creat până la ivirea lor în spaţiul artistic, distrug norme clasicizate prin adeziunea unui public larg şi schimbă regulile consacrate în timp sub presiunea nevoii de a fi neapărat altfel. Arta românească a cunoscut astfel de fenomene şi rezultatele nu au întârziat să apară. Cei mai mulţi dintre aceştia, beneficiind de studii în ţară şi, mai ales în străinătate, informaţi şi racordaţi la sisteme politice permanent revoluţionare, fapt demonstrat de adeziunea unui Victor Brauner şi a multor altora la Partidul Comunist, a altora la fel de vocali din spaţiul francez şi nu numai, au formulat datele unor posibile direcţii artistice. Avangarda românească a aflat repede adepţi, inventivi şi laborioşi, etnici evrei sau nu, cu efecte pozitive în înnoirea viziunii artistice şi, implicit, în desprinderea zgomotoasă de tipare. Lansarea furibundă a unor isurgente şi repetate manifeste futuriste, prin care se cerea pur şi simplu incendierea muzeelor deoarece conţineau opere clasice, erau urmate de redutabile polemici, zgomotos afirmate, cum este cazul mişcării Dada, a expresionismului în general sau a mişcărilor lui Larionov sau Malevici, cunoscute sub genericul raionism sau suprematism. Asemenea mişcări au avut drept consecinţă polarizări partizane şi clamarea noului absolut în raport polemic cu trecutul relativ.
În spaţiul românesc, identificăm prezenţele lui Victor Brauner, Arthur Segal, Jacques Herold, Sandu Darie, Jules Perahim, Maxy şi alţi numeroşi literaţi, ultimii aflând resursele unei susţineri necondiţionate a confraţilor pictori. În context, trebuie menţionat şi Isidore Isou-Goldstein, întemeietor al efemerului curent lettreist. Trebuie nominalizaţi şi ieşenii Eduard Leibovich, distinct exponent al artelor decorative contemporane sau Sorel Etrog, autorul unuei opere sculpturale remarcabile, incluse în expoziţiile Muzeului de Artă Modernă de la New York.
Pe fundalul acestor rapide consideraţii, subliniind inechivoc rolul pozitiv al demersului lor, subliniez şi impresia de haos bine organizat de către strategi abili. Ca finalitate şi destinaţie posibilă, abisul... Asemenea disponibilitate vizionară către orizonturile iraţionalului, ale sentimentului de flagelare permanentă, abdicarea de la principiile armoniei în artă, ca principiu ordonator al lumii, a generat permanente dileme şi insomnii. Se invocă o acută nevoie de a redefini estetica spre a-l putea motiva pe Rosenkrantz şi a acredita posibilitatea antinomică de a declara urâtul drept frumos... Exemplele sunt numeroase şi, deseori ademenitoare, trebuie să recunoaştem...
Pictorul Baruch Elron, produs al şcolii româneşti de artă, coleg de facultate la clasa lui Alexandru Ciucurencu cu Sabin Bălaşa, ambii în dezacord cu Maestrul lor şi cu arta timpului în general, după stabilirea în Israel nu a uitat spaţiul de origine şi câştigurile însuşite de la ilustrul său profesor, cel care studiase la Paris cu celebrul în epocă André Lhote. În urmă cu vreo zece ani, am avut prilejul ca împreună cu Răzvan Theodorescu şi fostul său coleg, Sabin Bălaşa, să prezint în sala Radiodifuziunii Române o substanţială expoziţie a artistului revenit în Bucureşti, oraşul unde s-a născut în anul 1934. Expoziţia cu pricina a fost un veritabil spectacol al unei imagerii polemice şi furibunde, provocatoare până la strigăt cromatic, rebel până la anarhie. Ansamblul era asemenea dezlănţuirii Vezuviului, materia cromatică inundând câmpul imaginii şi definind o stare de clocot universal. În comentariul plastic glosele artistului despre Moise şi Tablele legilor, noncoformist pe gustul pictorului, Moise apărea în postura unui Hippy modern, descins din ceata lui Bob Dylan. Îmbrăcat în pantaloni de piele, călare pe o motocicletă Kawasaki, cu ochelari negri de protecţie, trăieşte, nici mai mult nici mai puţin, Revelaţia divină. Un expresionism devastator, provocator, surprinzător, năucitor pentru privitorul obişnuit, compoziţiile lui polemice iritau prin tupeu şi generau perplexităţi explicabile. Am identificat atunci, în paralel cu şocul dintâi, existenţa unei strategii a bruscării manierismului burghez în favoarea tensiunilor emoţionale ale timpului recent, timp flagelat de unde buna cuviinţă a fost definitiv exclusă. Cromatismul era vivace, compoziţiile neconvenţionale şi nici admitarorii nu lipseau. Şocul poate genera entuziaste şi greu motivabile adeziuni, dar şi perplexităţi. În ansamblu însă glosele lui incomode exprimau nu atât forţa cât, mai cu seamă, o compensare prin artistic a durerilor înnăbuşite. Pierderea unui picior la anii deplinei maturităţi l-a marcat nu numai fizic, iar arta acestei perioade a devenit un definitiv scâncet şi, uneori, o pasageră împăcare cu Dumnezeu.
O expoziţie din anul 2008, titrată Sunetele timpului, deschisă la Tel Aviv cu sprijinul Institutului Cultural Român şi Asociaţia Ziariştilor, a redefinit prin comentariile criticilor deschiderea artistului către orizontul suprarealist. Unele compoziţii fac racordul cu viziunile brauneriene şi atestă spiritul insurgent al esteticii sondărilor în orizonturi abisale. Compoziţiile au în expresie aceeaşi disponibilitate pentru ireal şi utopic, notele cromatice înalte fiind nelipsite. În această remarcă ne întâlnim şi cu observaţiile semnalate de Miriam Or, persoana care i-a consacrat pictorului, în anul 2004, o carte. Ideea de fi un luptător cu mijloace specifice împotriva durerii individuale şi a suferinţelor lumii îl onorează ca pe un creator interesat permanent de traumele fizice sau morale ale celuilalt. Maladiile spiritului rămân însă permanent intratabile... Viziunile pictorului ating uneori şi zonele oniricului, fantasmele sale colorate sugerând, în fapt, durerea umană şi universală de a fi. Astăzi...
Prezenţa la Iaşi a operelor artistului, selectate cu devoţiune şi pricepere de Doamna Elron, se datorează şi unui grup de prieteni între care Mihai Pascal, de la Galeria Dana şi poetul Adi Cristi. Evenimentul are semnificaţia interculturalităţii şi a preţuirii înţelepte a valorilor generate de spiritul umanist din totdeauna...
Valentin Ciucă, critic de artă