Mircea Eugen la Galeria „Dana”

La capătul a numeroase expoziţii şi a unei activităţi didactice de profil derulată de-a lungul a patru decenii, artistul Mircea Eugen finalizează prin expoziţia sa din cadrul galeriei „Dana” o adevărată retrospectivă. Evident nu este vorba de o integrală a celor patruzeci de ani de persistenţă în arta penelului şi a culorii (din 1969 când îşi deschidea prima sa expoziţie până la cea actuală) ci mai degrabă de un bilanţ – bilanţul unei singure tehnici – acuarela şi a unui singur gen – peisajul. Este opţiunea la care a rămas – şi asta după ce, în intervalul amintit, artistul s-a încercat în mai toate genurile şi tehnicile. Este un fapt pe care Mircea Eugen l-a enunţat încă din ianuarie 1986 când în expoziţia deschisă la „Cupola” când acuarela se impunea nu numai numeric; autorul lucrărilor îşi precizase tehnica dar şi par ticulara sa configuraţie stilistică.

Expoziţia actuală consacră performanţa acestei opţiuni, desemnând concomitent una din cele mai valoroase expoziţii ale sale după manifestările de acest gen din 1986, (consacrate peisajului din Bucovina) respectiv celei din 1990 (Toamnă medievală).

Preferinţa pentru peisaje este explicabilă la un artist care dincolo de ataşamentul său funciar pentru ţinutul Moldovei de sus, în speţă al Bucovinei, a năzuit spre acest gen pe care-l simţea plenar al lui, determinându-i sentimente şi trăiri inedite dar şi o particulară viziune a celor văzute şi pătrunse. Peisajul constituie însă şi o provocare; este genul care îi solicită desenul schiţei apriorice dar mai ales magia culorii, decantările rafinate ale simţului tactil, stăpânirea compoziţiei dar mai presus de toate capacitatea de a le sintetiza în miraculoasa lor interferanţă. Inefabilul, acel duh al acuarelei, se desemnează şi el ca element specific şi definitoriu.

Retrăim peisajul Bucovinei în ceea ce el are distinctiv, caracteristic. Înălţimi rotund-potolite, văi molcome coborând înspre râuri, creste topindu-şi semeţia în ceaţă şi, mai presus de toate, un aer specific de domesticitate sobră dar intimă, integratoare, delimitează un adevărat spaţiu-matrice al sensibilităţii sale. Contururi, suprafeţe, volume reflectă difuz poezia unui sol distinct ca individualitate geografică dar şi spirituală. Fluiditatea culorii, nebulozităţile străpunse de vârfuri de cetini diminuează sporit consistenţa materiei, dar nu o elimină.

Nimic narativ în aceste peisaje. Autorul nu povesteşte ci propune, sublimează stări de suflet, nu redă ci sugerează. Pomi sau căsuţe singuratice, răspântiile unei poteci sau aglomerările montane devin însemnele plastice ale unei ambianţe afective.

Subiectele generând titlurile lucrărilor sunt mai degrabă pretexte - grupaje de case, căpiţe întârziate, la sfârşit de toamnă, case vechi, anacronice, de periferii urbane, neguri peste dealuri, creste de munţi – toate se realizează la interferenţa aceluiaşi dialog dintre pământ, ape, stihii ce-şi constrâng izbucnirile dar mai ales confluenţele între regnuri, între cer şi pămâmt, rememorând conştiinţa îndepărtatei lor unităţi primordiale.

Artistul este în răstimpuri un reflexiv, gustând plenitudinea unei fericite împliniri - cea a integrării într-o natură mirifică şi totuşi sobră, delimitat-concretă, inedită prin ea însăşi. Între această natură şi artist este totuşi o deliberată distanţă; integrarea fizică şi spirituală nu înseamnă fuziune, încorporare totală, până la pierderea identităţii.

Factor unificator, a prodigioasă amploare de griuri resuscitează şi substituie tonurilor de culoare tot atâtea valori cvasimuzicale. Există un ritm cromatic de tonuri şi semitonuri coborâtoare sau în discretă ascendenţă, delicate acorduri de complementare prezente în surdinizate nuanţe, reveniri în răstimpuri cu echivalenţe lait-motive muzicale. Avem sentimentul unei simfonii în execuţia căreia lipsesc spectaculoasele alămuri de fanfară.

Există latenţe lirice, vibrând din adâncuri. Lirismul acuarelei lui Mircea Eugen de care s-a făcut atâta caz, este în realitate poderat, vizibil stăpânit, fără a fi emblematic, cum lasă să se înţeleagă sau o spun ostentativ, cele mai multe materiale scrise despre acest artist – vehiculând tot atâtea clişee comode şi ieftine.

În prefaţa catalogului expoziţiei, catalog mai degrabă omagial dar, pe alocuri, şi superficial decât analist-critic, preocupat de obiectul picturii expozantului, s-a mai promovat ideea unei ipostaze romantice a artistului. Fals; Mircea Eugen nu este un romantic. Nu e nici omul extremelor, nici cel al tenebrelor regizate. Imanent realităţii transfigurate, lirismul său nu sare niciodată de pe cal. Artistul însuşi nu ne propune, nemulţumit, o realitate – alta – visată – pe care ar fi dorit-o să fie; a fost mulţumit de a o aborda pe aceea care este. În rest vorba lui Filostrat „numai să ştim să ne slujim de ochi”. Mircea Eugen a ştiut.

Gheorghe Macarie, profesor