Dan Hatmanu – maeștri și discipoli

Pe lîngă numeroasele inconveniente, senectutea are totuși avantajele ei. Toamnă de toamnă, aniversarea pictorului Dan Hatmanu este un prilej de neobișnuită mobilizare expozițională, dar și de fervoare mediatică rar întîlnită. Fiecare nouă treptă în ascensiunea biografică reactivează tendințele de „mitologizare” locală, cu toate atúurile și neajunsurile presupuse. Și de această dată, Galeriile Dana s-au postat în avanscena organizării de evenimente, gîndite ca măsură a recunoașterii meritelor acumulate de artist de-a lungul carierei. Nu aș vrea să reiau acum teme care inflamează anual zelul contestatar, nici să întăresc artificial frontul evocărilor hiperbolice - știu că elanurile nihiliste sînt la fel de puțin credibile ca și excesele superlative. În contextul de față, interesant de văzut ar fi modul în care pictorul ieșean se poziționează în raport cu proprii maeștri, dar și cu proprii discipoli.

Pusă la cale de absolvenții generației ’81, expoziția de pe str. Lăpușneanu îi oferă lui Dan Hatmanu ocazia de a etala o lucrare mai veche, intitulată Printre marii maeștri. Stăpînind cu dezinvoltură „viciul portretului” – după expresia lui Corneliu Baba -, pictorul se înfățișează în prim-plan, flancat de Salvador Dali și de Picasso, pe aceeași linie cu Giacometti și Brâncuși, vegheat atent din spate, proxim, de figurile unor Leonardo, van Gogh și Rembrandt. Alături și în fundal apar chipuri ilustre ale artei universale, amestecate cu profiluri ale maeștrilor autohtoni. Tabloul poate fi citit ca o probă a orgoliului juvenil netemperat - pictorul așezîndu-se acolo unde crede că „îi este locul -, dar și ca o declarație de atașament la „marea tradiție” picturală, cea care îmbină formația clasicistă cu spiritul inovativ al avangardelor. Este un fel de a spune că nu poți face artă „de unul singur”, în absența modelelor, fără a cunoaște istoria disciplinei și aportul celor care i-au marcat decisiv evoluția. Este, de asemenea, un mod de a afirma că îndrăzneala, fie și ostentativă, curajul de a-ți proclama valoarea, de a te măsura cu „zeii”, sînt indicii ale anvergurii propriei situări. Pentru artist, orgoliul excedentar poate cîntări mai bine chiar decît modesta repliere în proiecte cu miză locală sau provincială. Însușirea vocabularului de lucru, frecventarea numelor consacrate, cunoașterea tendințelor curente, sînt etapele necesare conturării mult-căutatei formule expresive personale.

În privința maeștrilor români, decisivi în propria formare, simpatia față de Corneliu Baba este nedisimulată. O confirmă cîteva fraze din interviul acordat poetului Paul Gorban, publicat pe blogul acestuia: „eram un mare admirator al lui și al artei lui. Mi-a fost profesor și am fost influențat de pictura lui. Am fost atît de mult influențat, încît la un moment dat apăream în umbra maestrului. Uneori nu știai dacă lucrările mele sînt ale lui sau dacă lucrările lui sînt ale mele. Nu aveam persoanalitatea conturată. A trebuit să mă despart de el, să plec în străinătate, să intru în contact cu arta occidentală și să îmi găsesc drumul meu. Il admiram atît de mult încît ajunsesem la un moment dat să îi imit pînă și comportamentul; clipeam ca el, priveam și meditam ca el, simțeam că și mîinile le folosesc ca el”. Reiese că obediența paideică în exces poate fi, deopotrivă, inhibantă și sufocantă. Tocmai de aceea, „despărțirea” – previzibil a se petrece la un moment dat - nu trebuie interpretată ca „trădare”, ci în felul unei șanse acordate propriei evoluții.

Pentru Dan Hatmanu, stagiul parizian a fost tocmai o asemenea ocazie. Expoziția Paris, je t’aime (accesibilă în galeria din str. Profesor Cujbă) ilustrează importanța minimei „deschideri” culturale, a sincronizării necesare cu spiritul efervescent al modelor artistice și al experimentelor cu adevărat reformatoare. Umbra lui Dali, bunăoară, este evidentă atît în autoportretele parodice, cît și în stilul suprarealist al multor din lucrările sale (Champ de Mars, Moulin Rouge, Nebuna din Chaillot, Louve, Café de la paix, Conversație, Orele Parisului), ori în instantaneele fotografice făcute la intrarea în muzeul parizian dedicat spaniolului, lîngă pitoreasca Place de Tertre.

Față de proprii discipoli, pictorul ieșean se arată mai curînd îngăduitor. La recentul vernisaj organizat de opt dintre aceștia (Iren Barabas, Angela Pitaru Bolnavu, Grigore Bejenaru, Eugen Dornescu, Merișor Dominte, Stelian Onică, Pușa Pîslaru, Nicolae Suciu), profesorul a lăudat libertățile asumate de elevii săi, non-obediența acestora în alegerile picturale făcute. „Fiecare a mers pe drumul lui, nu seamănă cu profesorul lor, nu se imită între ei şi nu se repetă. Am încercat să-l îndrum pe fiecare pe calea lui, să-şi contureze personalitatea.” Este și motivul pentru care în lucrările expuse este aproape invizibilă „umbra” sau influența maestrului, cu efecte centrifuge, dizarmonice - tematic și stilistic - asupra ansamblului. Tot în interviul pomenit, solicitat să numească artiști care i-au călcat într-adevăr pe urme, profesorul invocă doar două nume - Stelian Onică și Mircea Eugen – „tineri care mi-au adus satisfacție și mulțumire sufletească”.

Subiectiva și minimalista selecție operată de Dan Hatmanu mă pune pe gînduri. Ori discipolii fideli sînt prea numeroși, iar evocarea tuturor numelor – imposibilă, ori sînt prea puțini. În acest din urmă caz, mult mai probabil, noviciatul nu este decît prilejul unei poziționări distante, chiar opozite, de care maestrul însuși nu pare a fi străin. Dan Perjovschi, de pildă – unul din cei mai bine cotați artiști vizuali contemporani la scară internațională, fost student -, nu este indicat ca pretext de mîndrie profesorală. „Canibalizarea” paideică pare să se petreacă în dublu sens, de la elev la magistru și invers, rezultînd o reciprocă devorare. În astfel de cazuri, fiecare se „mistuie” în celălalt, pierzîndu-și urma. Contează cine pe cine „înghite”. Cariera, se vede, a treaba... stomacului și a digestiei. Să fie tocmai aici miza discipolatului?

Petru Bejan, critic de artă