Într-o epocă de perpetuă tranziție și de aspră criză economică, este o temeritate să purcezi la organizarea unei expoziții de talie națională. Și, chiar dacă este greu de crezut, mai există asemenea temerari care să înfrunte toate obstacolele – de la cele economice la acelea date de apartenența la o grupare sau o școală, cu animozitățile inerente în sânul unei comunități sau bresle – și să ducă la bun sfârșit un asemenea travaliu demn de titanii din Mitologie (chiar dacă efortul lor sperăm să nu aibă același deznodământ - dramatic, dar sublim – de a fi trăsniți din ceruri și scufundați în adâncurile Tartarului, cu atât mai mult cu cât multe motive întâlnite pe simeze sunt inspirate tocmai de acele străfunduri întunecate)!

O expoziție de asemenea anvergură este un foarte mare eveniment pentru slujitorii străvechii tehnici a graficei, practicată încă din Paleoliticul superior de vânătorul ce, înmuindu-și degetul în humă de diverse culori, își reprezenta vânatul și ființele sacre, trasându-le conturul pe pereții peșterii – locuință și altar în același timp. Evenimentul este cu atât mai important cu cât el generează un fructuos dialog între generațiile de plasticieni, dar și între tehnici de lucru și concepții artistice diferite. Fără a fi stereotipică sau plictisitoare, expoziția de Grafică românească 2011, produce necesara emulație între participanții de pe tot cuprinsul țării.

Confruntat cu așa un număr mare de exponate și de stiluri de lucru, cronicarului îi este dificil să facă o prezentare exhaustivă. Totuși, se va strădui să analizeze un număr cât mai mare de lucrări și de nume de expozanți fără a face în acest mod o ierarhizare sau o dezavantajantă – și neavenită – selecție. Pentru ușurarea urmăririi discursului am optat pentru gruparea în funcție de afinități elective, de tehnici și de motive asemănătoare.

Trebuie să precizăm încă de la început că, spre surprinderea – dar și bucuria noastră – au optat să expună nu doar absolvenții departamentelor de grafică de la Institutele ( azi Universitățile) de specialitate sau aceia care sunt înscriși la secția omonimă de la filialele U.A.P. din București și din țară, ci și colegi practicanți ai altor tehnici, sculptori, pictori de șevalet și monumentaliști, textiliști, fotografi, artiști vizuali în general.

Coordonatorul proiectului, Ioan Cuciurcă – un ascet în adevăratul sens al cuvântului – urmărește să prezinte în lucrările sale mortificarea trupului creatorului, al truditorului întru plastică, al acelor, puțini ce-i drept, „nebuni pentru artă”. Nevoința cărnii supuse caducității este manifestul artistului. În compoziția Trup și culoare ,Ferestrele trupului, sunt inserate fotografii cu propriul tors, cetluit în funii ce pătrund, nemilos, în carne și produc un caroiaj identic fundalului de caiet de matematică, în negativ. Caroiajul sugerează ancadramentul ferestrei, pe când casetoanele trasate în carne de funia aspră devin ferestre deschise în trupul supus la cazne. Imaginile alb-negru,neclare și uneori mișcate, sunt produse în anii 80 cu un aparat fotografic clasic și valorificate abia acum în cadrul marii teme amintite.

Parcă amintind de preceptele lui Nicolas Schoffer privind spațio-lumino-dinamismul, Cristina Vlădilă propune o instalație formată dintr-o suită de abajure conice, pe care sunt așternute motive decorative. Acestea devin Recipiente pentru lumină. Copiii timpului. Petru Vintilă jr., constant povestitor în slovă în slovă și imagine, ce-și împarte timpul între migăloasele hărți culturale ale urbei și copleșitoarele compoziții de largă respirație, își sintetizează călătoriile spirituale în Uzina viselor și Amintirea sorentină a unei după-amieze de vară,unde, printre personaje feminine scoborâtoare din Renașterea târzie ce-și întâlnesc suratele din veacul al XIX-lea, decupate din jurnalele de modă ale vremii, autorul își inserează autoportret de tinerețe într-un dialog peste timp si spații ce i-l pune la dispoziție doar introspecția suprarealistă și micul dumicat de paranoia-critică daliniană. Obsesia mării este evidentă: domuri cu geamuri sparte ce răsar la reflux - precum „Catedrala scufundată”a lui Debussy, de unde și valențele sinestezice ale artistului – valurile înspumate ce năvălesc, mefiente ca un tsunami, p-este pavimentul din dale albe și negre sau întinsul de ape ce se vede prin pereții vitrați ai gândului, sunt tot atâtea prezențe ale mediului pontic în opera sa. Un alt narator de forță este Romeo Silviu Liberis care, în lucrările Cavaler și Ieșirea din cursă, își expune atât calitățile de artist animalier, cât și înaltele cunoștințe în domeniul anatomiei cabaline și al sculpturii antice, pretabile la încadrarea în ridicole angrenaje și curele de transmisie ale unor automate din vremea Iluminismului, ce încântau curțile imperiale și regale ale Europei. Sculptorița Liana Axinte expune câteva dintre desenele pline de vigoare realizate pentru ilustrarea volumului de panseuri ale criticului de artă Octavian Barbosa, Cartea de titluri. Tot un artist al tridimensionalului – dar cu veche pasiune pentru desenul în tuș în care peisaja, acum vreo 40 de ani, Capitala și eclectica ei arhitectură, în parte dispărută între timp – Liviu Russu, este prezent cu un diptic în tuș sepia, intitulat Pastorală,o câmpie netedă, plină de liniște și poezie. Rafinata textilistă Lucia Pușcașu, în Rătăcitorii, dă măsura calităților sale de coloristă. Portretul plin de forță al lui Sergiu Avrămuț evocă, într-o oarecare măsură, neoexpresionismul de tip Baselitz. Nudurile scrise de Constantin Apostol – folosind o tehnică mixtă savantă (și secretă!) pe care a creat-o autorul, ca un vechi meșter freschist ce se revendică – îmbină elemente de fotorealism și de artă psihedelică alăturând tonalități electrice, misterioase, cu un decorativism pur în care inserarea de șiruri de litere și motive ornamentale din zona tiparului joacă rolul principal în culisarea motivului inițial. Și la Laurențiu Baltă se regăsesc citate din fotorealism , dar și din „Baletul mecanic”, filmul experimental al lui Fernand Leger din 1924, în compozițiile suscitate de aprehensiunea încercată în raporturile cu existența urbană și de alienarea modernității (Agresiunea realului, Citadin, Angoase cotidiene sau Lumea lui Procust), Olimpiu Bandalac, în suita Din vârful muntelui până în deșert, își poartă privitorii într-un peisaj fantastic, ce glisează de la torid la glacial, prin intervenții plastice pe fotografii printate digital. Răzvan Anton apelează la efecte suprematiste în Blocul roșu și în Blocul negru, ca amintire la „Omagiul pătratului” de Josef Albers. Structurile vegetale ale Doinei Reghiș Ionescu au delicatețea încercărilor plastice ale principesei, iar

mai apoi reginei Maria. Un melanj de letrism, fotografie solarizată, redusă la conture și suprapusă unui desen inițial, produce Claudia Tache în suita Reflecții în vitrină, încărcată de poezia străzii din metropolele cosmopolite prin care au purtat-o pașii – dar și voiajurile anamnetice și muzeul imaginar ce-l posedă autoarea.

Mirela Hagiu, o reputată acuarelistă și pastelistă îndrăgostită de arhitectura tradițională și rurală, pe care o reprezenta în viziune documentaristă pendinte de secolul al XIX-lea, s-a decis să participe de această dată cu niște experimente ce îmbină efecte din pictura infantilă, îmbibată de șăgălnicie și inocență. Pentru cineastul și fotograful Radu Igaszag mintea și personalitatea umană sunt un Labirint suprapus unei table de șah. Mihai Chiuaru, celebrul monumentalist, își continuă seria Capriciilor, în care, finele desene în peniță sunt un fel de cadre pregătitoare pentru colaje fotografice prin care este centrată compoziția.

Din toate acestea se poate observa că, pe lângă creion, peniță, cretă litografică și dăltiță de gravură, pastel și acuarelă, fotografia și procedeele digitale își revendică, cu aplomb, locul alături de tehnicile tradiționale ale graficii. Va fi următoarea ediție a acestei expoziții un salon de fotografie ? Vom vedea.

Dr. Adrian – Silvan Ionescu

Albumul Grafica Românească 2011 pag 9, 10, 11