Un romantic uitat – Ştefan Hotnog

Generoaselor iniţiative ale Galeriei de artă „Dana” de recuperare a unor autori şi momente ale istoriei picturii din perimetrul ieşean se alătură şi cea dedicată pictorului Ştefan Hotnog. Trecut dincolo cu zece ani în urmă, asistăm la organizarea unei expoziţii şi lansarea albumului comemorativ. Confraţii din generaţia sa au „plecat” şi ei de multă vreme. Cei tineri încă nu au răgazul şi răbdarea să se oprească pentru o clipă din graba cu care doresc să cucerească publicul pentru a afla câte ceva, măcar în treacăt şi despre cei „vechi”. De aceea mulţi pictori din generaţiile trecute, printre care şi Ştefan Hotnog, s-au „retras” fără voia lor în conul de umbră al uitării.

Cu prilejul expoziţiei amintite, s-a lansat şi albumul „Ştefan Hotnog – mirajul culorii”, remarcabil efort de cercetare muzeistică a Doamnei Ivona Elena Aramă. Meritul domniei sale constă în faptul că aflându-se aproape de familia pictorului, cunoscând dificultăţile şi durerile vârstei a treia, a devenit, poate fără voia ei, unicul astion de sprijin şi încredere. A adunat şi sistematizat cu răbdare şi iscusinţă de muzeograf, datele biografice, a pus în ordine fişierul cu consemnările criticilor şi opiniile risipite dealungul anilor în diferite publicaţii pentru a le aşeza apoi în paginile albumului, bogat ilustrat cu reproduceri ale lucrărilor pictorului.

O privire analitică asupra artei lui Ştefan Hotnog sintetizează concluzia că pictorul este un romantic atipic. Romantismul artei sale este delimitat prin repertoriul tematic general şi subiectele asupra cărora şi-a concentrat interesul dar şi de modul în care a adaptat elemetele fundamentale ale limbajului în scopul apropierii de expresia plastică finală visată de pictorul însuşi. Îndrăgostit de natură şi peisaj în peregrinările sale, fiecare popas şi oprire din mersul său calm cu paşi rari, era consemnat ca eveniment vizual în mapa de schiţe. Monumente şi vestigii încărcate de istorie erau privite cu tăcută admiraţie, printre gene şi expeditiv consemnate. Jocurile de lumini pe zidurile unei mănăstiri; soarele aflat aproape de orizont strecurându-şi razele prin frunzişul unui arbore pentru a anima spectaculos atmosfera, topindu-se apoi în apele curgătoare ale unui pârâu de munte, sunt unice şi ireversibile pe suporturile de hârtie şi pânză semnate de Ştefan Hotnog. El este un poet al culorilor şi al atmosferei îmbibată de lirism transfigurat prin fluidul pigmenţilor tulburaţi de ceea ce numim miracolul vieţii, APA.

Artistul a aflat cea mai potrivită tehnică compatibilă temperamentului şi viziunii sale, acuarela. El însuşi explică decizia opţiunii sale pentru această tehnică afirmând: „Acuarela nu se lasă doar admirată, te solicită să participi la dialog. Viaţa e acolo, în câteva pete de culoare, trecutul în lumina care comandă ritmul general. Uleiul e liniştit, sigur pe el, lucru definit, terminat; acuarela în schimb, frământată ca şi cum ar mai urma etape de geneză.”

Operele sale dezvăluie o structură umană caracterizată prin bonomie şi modestie. Analizând autoportretele pictate în ulei, de astă dată, dar şi secvenţele fotografice descoperim tipologia portretistico-caracterologică a artistului care impun convingător expresia calmului, blândeţii şi civismului, apreciate de cei care l-au cunoscut.

Ştefan Hotnog este un romantic ce se dezvăluie prin picturile sale. Era un „intelectual” printre pictorii generaţiei sale. Când spun aceste cuvinte îmi amintesc de momentele când întâlnindu-ne discutam despre multe şi diverse lucruri, eu fiind impulsionat de curiozitate. Aflasem că este fiul unui redutabil profesor de limbă şi literatură română şi scriitor; că a cunoscut bine familia lui Mihail Sadoveanu fiind în relaţii apropiate cu unul din fiii săi, şi mai ales că ştia multe despre lumea artistică şi literară a Iaşului. Aflam de asemenea de la Domnia Sa răspunsuri la unele întrebări legate de secretele meseriei noastre. Colegii din generaţia sa se manifestau totdeauna cu condescendenţă faţă de artist. Sobrietatea firească şi decenţa naturală în comportamentul cu interlocutorii erau atuuri prin care se impunea.

Ştefan Hotnog era un pictor solidar urmat dealungul vieţii de propria umbră transfigurată prin destin în persoana Domniei Sale. Protectoare discretă şi confidenta destăinuirilor care, cu siguranţă cuprindeau şi deziluzii, momente de neîncredere, şovăieli dar şi nelimitate bucurii trăite când visele sale de pictor, se împlineau. Era ca un „pater familias” care l-a ocrotit.

În acuarelele sale, făcând abstracţie de aspectele stricte ale meseriei, vom descifra un efluviu anume care pare a se interpune între operă şi trăirea interioară a autorului. Pictorul nu propune spectatorului licenţe savante şi spectaculoase născute prin mişcări de „prestidigitator” al pensulei trăgând cu ochiul la subiect, şi preocupat totodată să se interpună numaidecât prin „eul” său între „motiv” şi ceea ce ar trebui să descopere privitorul în urmele gestuale materializate prin imagine. Ştefan Hotnog se poziţionează într-o relaţie de dialog cu tema şi subiectul interogând în acelaşi timp propriile emoţii pentru a-şi asuma în cele din urmă parcursul interpretativ al demersului.

Peisajul rămâne preferinţa pictorului înaintea obiectelor care îmbogăţesc spaţiul familial – fructe, vase, recipiente sau flori. El construieşte compoziţia tabloului prin notaţii grafice, sumare armături rezistente, pe care apoi le îmbracă cu hlamide fluide de culoare şi transparenţe în care tonurile se topesc unele în altele. Pictorul recurge la notaţii simplificate de regulă colorate în sepia, albastru, brun sau negru aplicate cu batoane de pastel care apoi se integrează în fluidul formelor colorate.

Margini de oraş, secvenţe marine cu faleze sau vapoare; vestigii ce amintesc de istoria unor locuri din ţară sau din Europa; case pitite în spatele florilor, curţi modeste cu acareturi dar şi vederi largi, panoramice asupra unor zone montane sau buchete de flori şi fructe ce amintesc de miresme tomnatice, întâmpină privitorul cu aceeaşi discreţie tăcută cum era şi autorul lor.

Un parcurs vizual analitic asupra creaţiei lui Ştefan Hotnog evidenţiază coerenţa unei cronici imagistice despre vestigiile oraşului Iaşi, Piatra Neamţ dar şi inegalabila Praga. Monumentele de arhitectură din acele oraşe au fost printre subiectele preferate ale pictorului. El nu realizează reportaje în imagini ci le consemnează existenţa îmbrăţişându-le cu căldura emoţiilor sale diluate în fluidităţile de culori în acuarelă. Structură introvertită, pictorul se poziţioanează într-o atitudine de comunicare empatică cu tema.

Ştefan Hotnog priveşte realitatea cu un fel de detaşare admirând-o; bucurându-se că are şansa descoperirii pentru a o mângâia cu privirea răpindu-i crâmpeie, care să-i fericească pe cei care în acele momente nu-i sunt în apropiere.

Liviu Suhar,

„Glose în labirintul artelor vizuale – II”, Editura Dana Art, Iași, 2013