Suflet fortificat

O expoziţie fără titlu produce din start o inexplicabilă atracţie. Stârnită poate de curiozitate. Iar când numele autorului inserat pe afiş e Ion Grigore omisiunea redusă instantaneu la esenţe capătă din oficiu o sumă de faste valenţe. Privind de pe margine îţi spui că amfitrionii de la "Galeriile Dana", ar fi putut la fel de bine recurge şi la o simplă imagine, fără ca gestul să li se poată într-un fel sau altul imputa. Asta pentru că pictura expozantului de lună mai a reuşit să releve în peisajul artistic contemporan un contur stilistic şi tematic într-atât de personal şi clar încât poţi păşi relaxat peste zona, minată până la urmă, a indiciului frugal sau sistemelor de forme interpretate după tipar.

Lucrările lui nu-şi propun să-ţi revolte coeficientul de inteligenţă în stil barbar, ci fac apel la memoria ta afectivă ca atare, la disponibilitatea sufletească de-a te, pur şi simplu bucura, de o mai mult sau mai puţin indusă stare.

De prezenţa satului într-un fictiv top al preferinţelor sale s-a vorbit deja mult şi cu nedisimulată ardoare. Are cu acest subiect un soi de conexiune intimă pe care n-a precupeţit să o declare cast, cu orice ocazie îi va fi ieşit în cale. Se autodefineşte simplu drept "un binevoitor iubitor al valorilor artei româneşti şi universale". Zisa că valorile acestea nu pot fi străine de cultura populară şi folclor nu mai reprezintă pentru dânsul o sursă de interes. E un aspect "de la sine înţeles".

Aşadar cu cea mai recentă ofrandă plastică a sa eşti invitat într-o lume pe care bănuieşti că ţi-e cel puţin familiară deja. Şi gândul preciptat e cu siguranţă într-o proporţie remarcabilă acreditat. Cu precizarea că (e de ajuns o simplă privire rondă) perspectiva a prins lesne de identificat, curaj. S-a-noit nu crucial ci cruciat. Un joc de cuvinte poate nu foarte precis dar care mi-a permis să scot la rampă ceva mai concis, mai noua sa pasiune. Amprenta medievală.

Prezenţa bisericilor/ cetăţilor fortificate transilvane, înobilează "vechiul" sat cu o viziune vie despre veşnicie. Una ceva mai statuară. Una pe verticală. Una a cărei blazoane aduce noi şi indubitabile canoane.

Recurgând la personificare ai putea spune că în această noua companie, satul său se simte pur şi simplu bine. Neabătut de la rutina zilnică detectabilă în imaginea căsuţelor colorat ivite dintr-un vraf de zăpadă (Iarnă în Corni), e liniştit şi împăcat precum fâşiile simetrice la ogoarelor orânduite în game de ocruri şi griuri calde, ce duc spre Cimitir (Corni-peisaj spre cimitir). Ocrotit (tot ansmblul fortificat de la Cristian, Biertan sau Bazna) şi primăvăratic regenerat (Buburuze pe o creangă) e dispus mai mult ca altădat' să dea pe uliţe sfoară spre a chema la joc, nu doar la sfat (Două femei cu trei porumbiţe) neam după neam (Cinci femei, o copchilă şi un băieţel).

Tot în căutare de medieval Ion Grigore trece de astă dată graniţa. Hâtru ca-ntr-o epigramă de-a sa, pare decis să dovedească fără compromis că geometriile structuraliste, iminentele paralelisme, simetriile exacte se pliază eficace şi pace (şi )pe alte zămisliri arhitectonice înfrăţite cu cele neaoşe. Alături de reflecţiile omonime transilvane, răsăririle de piatră din Franţa (Chatillon sur Loire/ Sully sur Loire) sau Italia (Cappellina) reinventează deopotrivă geografic şi temporal, legendele seculare, într-o poveste cu o sinergie aparte.

Tehnic vorbind nu poţi trece cu vederea "semnătura sa", acea punctotornadă menită să readucă spaţiului ameninţat de rigidizare prin simetrie, o senzaţie vibrantă. Desenul explorează interferenţele structurilor geometrice pure, obţinute din linii paralele sau din jocul dinamic al acestor linii, pe o suprafaţă plană. Construcţiile geometrice ce rezultă în urma acestor explorări formale par nişte exerciţii de acceptare a imaginii obiective, zis reale, contrastante pe undeva cu expresia şi extensia individuală a libertaţii calme. Micile sale obsesii spaţiale îi exprimă dorinţa de a continua studiul relaţionărilor dincolo de suprafaţa tradiţională a picturii.

Rezultate din îmbinări de elemente simetrice contrastante, obiectele de mari dimensiuni (turnuri, pereţi masivi, ziduri), reuşesc facil performanţa de a nu acoperi pur şi simplu spaţiul dat ci de a-l construi treptat.

Dincolo de căutarea perpetuă a atributelor formei Ion Grigore rămâne acelaşi îndrăgostit de detaliu, de ornament, de misticul artei artizanale musai tradiţionale.

Alegerile sale tematice îi înlesnesc elocvent acest demers, de-a se juca facultativ (şi) cu pensula. O face adesea. O face de parcă-ar visa să simtă pasta pigmentului de ulei sub ea asemeni lutului pe care ştie a-l modela în palmele făcute cuibar (Vasele mele). Îi place şi asta se vede. Nu-i în zadar. Preia controlul detaliului printr-o minuţioasă pleiadă, iar şi iar. Pioasa-i migală e când întrezărită în cusătura cu înflorituri a cămeşii, ţesătura catrinţei, în franjurii unei traiste, când regăsită în nodul unei scânduri din podul casei, în frunza pădurii de peste deal, crucifixul unei bisericuţe italiene, în licărirea albastră din ochii Celinei sau fluidul răsucit al părului ei, în imperfecţiunile unei pietre desprinse din zidul vreunei fortăreţe, uneori senzaţie! chiar şi în semnele de circulatie şi fundamental în împletitura în lemn, ornată a pleoscăi de pe masa, la rându-i cu însemne decupată.

E fascinant să constaţi cum atâta precizie şi până la urmă risipă de geometrie reuşeşte printr-o harică dibăcie să transmită în locul spaţiului auster, vitalitate şi nu în ultimul rând ideea de rimă, de vers. Peisajele stârnite de periplul pe valea Loarei de pildă au un surplus de luminozitate, deşi jocul umbrelor e unul căutat şi la fel de accentuat. Te cucereşte senzaţia de intruziune în basm şi observi că până şi autorul a îndrăznit să renunţe furat de visul medieval la contabilizarea feroce a ansamblului structural în favoarea unei mici evadări spre spaţiul zis descentralizat.

Corni peisajul spre cimitir relevă de asemenea un schimb de replici clar între versul liber, alb (plasarea arbitrară a diverselor elemente ce reconstituie vizual ideea de sat) şi ritmul perfect sincronizat al petecelor însămânţate, identice ca formă dar valorizate prin culoare. Culoare ce reuşeste cu preponderenţă în această lucrare şi punctarea unei simbolistici de stare. De dor, de nerăbdare. Satul natal ca irezistibilă destinaţie dorită cu ostentaţie. Între tine şi el şirul prelung al paralelismelor din prim plan şi lanul ce-l incince şi-i potenţează magnetismul suplimentar. El nu e o "fata Morgana" ci oază de linişte autentică şi spiritual nectar.

În pictura sa asemeni rostului din sat e tihnă şi orânduială. Până şi zborul păsrilor e curat, lin, verificat. Niciuna nu iese din linie, nici una nu alege contrasensul căii de urmat. Amănunt interesant păsările sunt mai mereu ancorate într-o triadă. O trimitere clară la Sf. Treime bunăoară deci, la binecuvântare şi dar.

Fiecare plan, peisaj ori personaj e parte dintr-un ceva mai mare. Nu e singur ci corelat unui suflet comun... fortificat. Respiră la unison, nu separat. Nu obligat ci sensibil ataşat parcă unui cord sau cod arhetipal. De la chipul Celinei seren, duios, sfios, cu-n aer uşor meditativ la ...fumul hornurilor ce confirmă viaţa din case, planează peste tot şi toate un gând de pace. Un gând criptat în mesaje subliminal plastice: porumbiţe albe, cerul de-un albastru infinit, clopotniţa cappellinei sau familia de buburuze cu drumul lor uşor, fără zor, pe tulpina ascensor.

O pictură dacă mi se permite (dar ştiu că promite) analogia, asemeni unei tunsori clasice realizate de către un frizer de modă veche.Tăietura e dreaptă, ticăită, executată cu bun simţ dar şi tot dichisul în scopul de-a-ţi flata chipul. O pictură cu suflet "fortificat" ce se înclină şi vrea să-i facă pe plac muşteriului...sat.

(Raluca Sofian Olteanu)

Revista „Cronica veche”, nr.5, mai 2014