Marinela şi Claudiu Ciobanu, doi artişti inspiraţi, în sensul clasic al cuvântului, au expus pe simezele galeriei DANA un logos propriu, al sufletului, al conştiinţei, într-un ansamblu din care fiecare pânză irupe cu o personalitatea aparte. Se pare că personalitatea lor este un aliaj misterios de viaţă înflăcărată de conştiinţa unui mesaj care trebuie împărtăşit, lumii întregi, pulsaţie creatoare de factură modernă, de retorică pledând pentru resurecţia unităţii existenţei în spiritul şi în activitatea unei umanităţi derutate. Artiştii de faţă nu caută în primul rând emoţia operei, ci lumina orbitoare a adevărului şi când e posibil încearcă fuziunea finală, sinteza aproape imposibilă dintre metafiză şi artă.

Marinela Ciobanu intercalează portrete, de o încărcătură afectivă răscolitoare, cu peisaje din zonele natale În peisajele artistei, compoziţia se eliberează de orice schemă preconcepută, fiecare lucrare îşi are propria alcătuire, propria fizionomie; personajele acestor tablouri, lipsit de prezenţe umane sunt spaţiul şi timpul, un spaţiu care nu este determinat de timp.

Pânzele Marinelei Ciobanu sunt apoteoze. Ea însăşi atrasă de lumină, integrându-se în palpitaţia secretă a naturii pentru a asista dinăuntru la eliberarea finală. Prin fiecare portret artista a înţeles că nu pictează oamenii, lucrurile, graniţele materiei, ci universalitatea ei. Procedeele tehnice sunt puse în serviciul realismului, al autenticităţii şi al descoperirii. Dincolo de surprinderea şi redarea unor identităţi, Marinela Ciobanu reuşeşte prin portrele sale să le definească caracterul, personalitatea. Prin panotarea aleasă, lucrările artistei sunt un eseu asupra mortalităţii, asupra propriei fragilităţi, sau mai bine spus, o biografie intimă în imagini. Preocuparea Marinelei Ciobanu faţă de ce înseamnă în fapt identitatea, faţă de origine, faţă de aparenţă şi pierderea conţinutului s-a conturat în această expoziţia sub forma unor personaje adevărate, extrase şi redate aşa cum au rămas pe retina artistei. Marinela Ciobanu nu le romanţează, nu le exagerează trăsăturile pentru a smulge o emoţie, ci le alătură naturii, lăsând umbrele şi luminile să se contopească astfel încât rezultatul să fie repoziţionarea omului, reintegrarea sa într-un sistem de referinţă ancestral.

Intoarcerea la simbol, în cazul lui Claudiu Ciobanu, se insinuează în fiecare portret sau autoportret permiţând privitorului să analizele impulsurile din spatele imaginii. Artistul refuză o naraţiune prestabilită şi un mod de relatare tradiţional şi porneşte spre o imagistică nedirijată, ce generează prin sine propria naraţiune. Un prim element, cel al elevaţiei, al ascensiunii, evocă o stare ce transcede cunoaşterea lumească, în care limitele dintre sine şi lumea exterioară sunt depăşite, fiind un simbol al iluminării, asociat meditaţiei şi misticismului dar şi al timpului. Starea de plutire a obiectelor şi a personajelor, ce par a fi surprinse chiar de ceea ce li se întâmplă, arată deconectarea de la cele lumeşti, accentuând nu atât de mult efemeritatea naturii umane, ci nivelurile de realitate la care acesta aspiră.

Kandinsky spunea că cercul este sinteza celor mai mari opoziţii, unind concentricul şi excentricul într-o singură formă şi echilibru. Un alt simbol pe care-l regăsim în trei lucrări în care Claudiu articulează forma prin intermediul propriului autoportret este cercul neînchis, un semicerc, ce pleacă din degetele ce personifică pensonul, din dreapta către stânga, deschizându-şi culoarea pe măsură ce se extinde. Nimbul ce urmează a se completa prin sine, asemenea unei cărţi în care povestea se aşterne singură, acompaniază chipul artistului ce-şi ridică treptat privirea statică, meditativă, privind direct în ochii spectatorului, parcă interogându-l cu privire la sensul existenţei.

Artistul Claudiu Ciobanu are meritul de a fi descoperit simplicitatea originară. După ce şi-a realizat-o în sine însuşi, o integrează în simplicitatea lumii, trăind extatic căutarea absolutului. Pictorul meditează asupra omului şi încearcă prin intermediul plasticii o definiţie a esenţelor. Se pune la adăpost de efemeritatea existenţei, refuză carnalitatea lumii, ridică bariere în faţa hazardului, se apără de ispitele materiei pentru a se instala în lumea conceptelor de unde îşi extrage certitudinile (focul, flacăra, fumul).

Lucrările lui Claudiu Ciobanu trebuie citite, interpretate de către posesorul codului ca o fază preliminară a dialogului între artist şi privitor. Pictura sa are un aer ezoteric care promite revelaţia. Artistul călătoreşte spre lume într-o explorare a Universului apropiat într-un balon imaginar, pentru a se înălţa este nevoit să arunce peste bord lestul inutil. Claudiu Ciobanu este asemenea unui eremit postmodern, construindu-şi viaţa la fel ca şi arta sa. Spaţiul său plastic este prielnic meditaţiei pe care artistul îl eliberează de prezenţele inutile şi impovărătoare de aparenţe.

Evoluţie. Scepticism. Nevoia de a se ancora. La ambii artişti se observă întoarcerea la rolul de căutător al enigmelor, de data aceasta, ca o fiinţă cu necesitatea de a controla propriul drum. În întunericul universal, flacăra delicată a fapturii umane îşi găseşte calea spre propria supravieţuire: explorarea printre umbrele pierdute în vid a propriului interior.