Expoziţia Gabrielei Culic prezentă pe simeza Galeriei „Dana” este o platformă de gândire eliberată din şablon în a cărei plăsmuire artista analizează contrapunctele dinamice dintre tentaţia antropocentrică de a vedea păsările drept metafore şi tendința contemporană de a crea un dialog ţintit spre extragerea esenţei, ce elimină surplusul şi minimizează conţinutul. Lucrările artistei subliniază discrepanțele dintre percepţiile simbolice ale păsărilor și amprentele pe care acestea le trasează în psihicul colectiv, mitic și individual. Zborul, mobilitatea, migraţia sunt tematica centrală, fie ea socială, conceptuală, fizică sau emoţională, toate ancorate în aripi grele, păstoase, întunecate şi pe alocuri tenebroase. Impulsurile latente iau forma păsărilor de pradă, a păsărilor rătăcite sau nemângăiate, a păsărilor melancolice sau radioase, embleme ale identităţii noastre evolutive, colonizând noi înţelesuri atunci când artista le ataşează fragmente de poezie muzicală. „Suflându-le în vânt” pe versurile lui Bob Dylan, Gabriela Culic îşi eliberează păsările pentru a atrage atenţia privitorului la propria-i efemeritate în dezordinea convenţiilor sociale, dar şi pentru a-i da aripi să acţioneze, să critice sau să îmbrăţişeze arbitrarul.

În centrul acestei expoziţii stă ideea de mişcare, sugerată, simbol al emoţiei şi afectului, un paradox ce îmbrăţişează mobilitatea şi repaosul. Identificăm o posibilă criză a identităţii atât fizică dar mai ales metafizică, născută din disiparea acelor elemente ce însumează identitatea. Mai mult decât atât, fiecare lucrare este un manifest al individului care vrea să evadeze din sterilitatea propriei vieţi, care reactivează mecanismele necesare prin metaforă (reactivând mecanismele necesare prin metaforă).

Pasările, care conţin în esenţa lor întreaga dorinţă a omului şi visele sale, invidiate pentru libertatea de a se apropia de divinitate şi de a lega cerul de pământ, transportă pe aripile lor o muzică secretă, discretă.

Energia care emană din automatismul cu care Gabriela Culic redă prin multitudinea de stiluri, fie el abstracţionist, expresionist sau gestualism liric, rezultă din nevoia de a opri, chiar şi pentru o secundă, timpul. Timpul Gabrielei Culic este timpul memoriei şi al amintirii, fără pusee romanţate, fără tentaţia de a transforma verva prezentului într-un monument dedicat trecutului. Memoria este cea care înregistrează transformarea şi adaugă muzicalitate formei.

Gabriela Culic compune o simfonie grea ce urmăreşte îndeaproape evoluţia fiinţei. Fiecare pas este dublat de o poezie. Nu întâmplator versurile descriu stări ale deziluziei ori ale speranţei. Visătoare, mistică, dar puternic înfiptă în realitate, artista ştie că prin artă poate să dea formă cântecului lăuntric care frământă fiinţa materială.