Liviu Suhar este o personalitate a culturii românești, cu o vastă erudiție, creator de școală românească autentică, un solid liant între nobila tradiție picturală și modernitate. Deşi aparent artistul nu este un însingurat, o aură de legendă îl însoţeşte, o aură ce se ţese în jurul unei personalităţi, a unei existenţe artistice care a atras după sine conturarea unei viziuni nuanţate asupra picturii româneşti. Desigur, totul a depins de o disciplină intelectuală, de un refuz al tuturor tendințelor care l-ar fi înstrăinat pe artist de frământările reale ale epocii și societății sale. Întreaga carieră artistică s-a construit pe convingerea că arta autentică înseamnă, în primul rând, o decantare şi, ulterior, o aprofundare a sinelui, nu o căutare furibăndă a consacrării, pe o direcţie comod pavată.

Din intensităţile fauviste emerge pulsaţia acelui zvâcnet ce caracterizează pictura lui Liviu Suhar. Nu există linişte nici acolo unde peisajul pare a se aşterne în ritmul său iar tocmai prin acest freamăt neîmblânzit, raţiunea, disciplina, nu subjugă ci eliberează o sete de viaţă.
Ogni pittore dipinge sè stesso ori pictorul se reprezintă întotdeauna pe sine însuşi, şi poate gândindu-ne la acest proverb toscan, creaţia lui Liviu Suhar ni se relevă într-o cheie nouă. Fără a căuta conflictul dintre esenţă şi aparenţă, fără a citi în culoarea-formă ipostaze ale măiestriei tehnice, fără a căuta conexiuni cu predecesorii pentru a elucida metafora, fiecare etapă de lectură trebuie pusă în legătură nu atât cu aspiraţia cât cu voinţa pictorului. Cred că pictura lui Liviu Suhar este ca zborul prin văzduhul imaginar, lipsit uneori de tulburarea luminii, unde timpul se confundă cu orizontul, iar fiinţa umană se regăseşte în propria lumină. Mircea Eliade ar fi spus că această „lectură” a privirii metaforice, prin repetiţia arhetipurilor, ar fi dorința paradoxală de a realiza o formă ideală (arhetipul) în însăși starea existenței umane, care să existe în timp fără a purta povara, adică fără a fi supusă ireversibilității.
Geometria instrumentelor muzicale, de exemplu, ori motivele arhitecturale, melanj între polii civilizaţiei, apariţiile depersonalizate, atemporale, nu sunt o reiterare a filosofiei picturii metafizice (Chirico) ci mai degrabă a unor elemente dintr-o amplă autobiografie. De aici, prin antropomorfizarea sau zoomorfizarea naturii statice ni se relevă până unde artistul a dorit să transfere “viaţa” asupra obiectului.
Creaţia artistului Liviu Suhar este una dintre puţinele creaţii despre care se poate afirma, fără exagerare, că are Sens. Forma, culoarea sunt certitudini chiar şi atunci când din candoare se naşte neliniştea, când semnul nu se mai indică pe el insuşi, când simbolul se transformă în meta-simbol iar ceea ce rămâne este artistul, etern prin creaţie, lăsându-i privitorului cale liberă spre revelaţie.

Maria Bilaşevschi