Dedicată anului francofoniei, expoziția se constituie ca o irezistibilă invitație de a pătrunde în universul creației artistului din perioada pariziană.

Concursul pentru bursa „Nicolae Grigorescu”, inițiat de Academia Română, i-a oferit șansa să studieze doi ani în străinătate: Sankt-Petersburg (1962-1963) și Paris (1964-1965).[…]

Parisul nu l-a intimidat, ci i-a oferit marea șansă de a se afirma, având antecedente prin participarea la două importante expoziții: Prima Bienală Internațională de Artă Plastică a Tineretului de la Paris (1959) și Expoziția l’Art roumain du XIX-ème siècle à nous jours, prezentată în sălile Muzeului de Artă Modernă din Paris (1961), remarcate de criticii de artă Ronald Desné și Jean Rollin.

„Pictorul a înțeles atunci, din lecția modernilor, văzuți cu sârg, cu uimire și cu umilitatea penitentului, regăsindu-se în păcatele magnifice ale celor ce-au jalonat drumul reînnoirilor, a înțeles că „opțiunea” sa nu-l exprimă total și că are căi de autoexprimare și de comunicare cu semenii mult mai tranșante și mai percutante (…) pentru mine, nota Frunzetti, însemna certitudinea că un pictor ieșea din catalogul unei „școlare” ca să se proclame independent…”. Succesul obținut la Galeriile du Passeur, rue du Bac, Cartierul latin, la terminarea studiilor (1965), a însemnat enorm pentru cariera sa artistică. George Boudaille sublinia: „…Dan Hatmanu reînnoiește imaginea Parisului pe care fiecare francez o poartă în sine (…) a văzut Parisul ca pe un oraș care dansează și amețește într-o mișcare ondulatorie. Beția pe care o redă este plină de poezie și de adevăr și, ceea ce e mai important, ea dă naștere unei picturi de calitate”. Corneliu Baba adaugă: „…nu-l prinzi nici cu Chagall, nici cu Rouault, nici cu Dufy, Matisse sau Braque. Nu-l caută pe nici unul din acești salvatori ai originalității…”.

După nenumărate reveniri la Paris, artistul descoperă o altă lume, acea încărcătură umană închisă în obiecte surprinsă în ciclul „Orele Parisului” (1982). Delacroix își mărturisea pasiunea pentru „acele obiecte care vorbesc despre om, obiecte capabile să-l reflecte”.

Schițele luate în Montmartre, Montparnasse, pe cheiul Senei, în Place du Tertre, în forfota bulevardelor, Parisul noaptea în cabarete și spectacole s-au cristalizat în lucrările: „Moulin-Rouge”, „Café-Concert aux Champs Elysées”, „Notre-Dame”, „Tour Eiffel”, „Parc la Bagatelle”, „Folie Bergère”, „Elle et lui” ș.a. obiectele au căpătat viață, urcă pe Pont Neuf, se întâlnesc în Parc Monceau, Montsouris, Jardin des Tuiléries, Jardin des Plantes. Acestui registru de obiecte artistul i-a asociat fantezia sa și a introdus în imaginile obiectelor o viață ascunsă zărită numai de el. „Descoperind obiectele reprezentate de semnificația lor obișnuită, el smulge din robia de obiecte pentru și le conduce la stadiul de obiecte în sine, refăcându-le astfel să semene cu ființe înzestrate cu experiență proprie”. (Haidegger)

Lumea obiectelor din ciclul „Vitrine pariziene” (1992) este punctul de plecare de la lectura operelor literare, nu ilustrații, ci viziuni născute din asocieri inspirate de creațiile lui Kafka, Arthur Adamov, Beckett, Nerval, Rimbaud, Eugène Ionesco, Lamartine, Wilde.

Întocmai ca și poemul, tabloul suprarealist încearcă să surprindă o realitate care scapă, dezvăluindu-ne pe toată durata acestei suite tematice propria sa traiectorie, o mărturisire, câteodată provocatoare, oferită de autor atenției subiectului. Citindu-le, constatăm că în obiectul adus în imagine sub aparența concretului, palpabilului, imediatului, se află un dincolo care închide concepte, idei, pentru care lucrul rămâne un pretext. A. Thibaudet sublinia: „Inteligența e un mod de a transforma o lume de lucruri într-o formă de semne”. Artistul trece de la reprezentarea omului din ciclul „Cabarete pariziene” (1998), inspirate din modelele lui T. Lautrec, la reprezentarea obiectului, ne închide în lumea materiei și ne obligă să citim în ea, pe urmele lui, o expresie cu atât mai emoționantă a vieții interioare, cu cât ea se citește în materia lipsită de viață.

Încărcătura asimilată cu prilejul deselor reîntâlniri cu Parisul, studiile și schițele vor rămâne, în cuprinsul intențiilor sale, variantele unor viziuni ce fug mereu, aceeași Fata Morgana a realizărilor oricărui artist, captând uneori, în limitele unui tablou, doar iluzia iluziei…

PARISUL va rămâne totdeauna o capcană plină de vrajă pentru toți cei ce l-au cunoscut și-l iubesc, iar pentr Dan Hatmanu o continuă și veșnică chemare, o iubire cum se intitulează lucrarea emblematică PARIS JE T’AIME.

Maria Hatmanu

„Ziarul de Iași”, 26 noiembrie 2006