Fantasmele nopţii...

Pare lesne de imaginat, mai ales pentru fidelii artelor frumoase ieşene, atmosfera de entuziasm şi speranţă creată în jurul unei echipe de tineri artişti reveniţi la Iaşi în anii `70, după excelente stagii de formare artistică în Academiile de profil din Cluj şi Bucureşti. Era vremea când generaţia unor Dimitrie Gavrilean, Liviu Suhar, Ion Gânju, Corneliu Ionescu, Francisc Bartok, Mircea Ispir, Ion Neagoe, pe fondul unei fireşti clasicizări a unor artişti notorii – Cămaruţ, Hârtopeanu, Mihăilescu Craiu, Eugen Ştefan Bouşcă – şi a unei prodigioase amprente ieşene, au configurat, din spirit polemic şi de personalizare, o revigorare a viziunii şi, implicit, a unei alte stilistici. Era momentul, fast, a unei inevitabile despărţiri, deplin motivată, ca întotdeauna când este vorba de substanţa avangardei. În chip deloc paradoxal, această despărţire s-a produs printr-o inspirată întoarcere în universul tradiţional al artei precreştine, unde riturile şi ritualurile deveneau materia primă a substanţialelor compoziţii. Aşadar, memoria culturală, diversă şi complexă în structurile imaginarului, a irigat zona de fantezie colectivă axată pe valori mitologice.

Expoziţiile acelui moment de trecătoare deschidere aveau strălucirea alaiurilor carnavalului de iarnă, cu mascaţi şi obiceiuri folclorice dintre cele mai diverse, astfel încât o seducătoare policromie inducea sentimentul unei strălucitoare sărbători. Măşti zoomorfe, zburători fabuloşi, ritualuri de nuntă compun o scenografie plastică insolită şi mizează pe o cromatică plină de sevă vitală şi vigoare expresivă. Între aceşti recuperatori de memorie culturală, o figură distinctă făcea Valeriu Gonceariuc, expozantul de acum de la Galeriile de Artă Dana. Atunci, ca şi acum, el se detaşa prin prelungitele şi fertilele lui tăceri colorate, prin explorarea aceluiaşi univers tematic, dar apelând la o stilistică oarecum diferită. Deloc sedus de boema prea vocală şi surprinzătoare prin efecte artistice de-o clipă, pictorul s-a închis în sine, poate şi din pricina unui complex de spontaneitate. La el, efectele ţin doar de o veritabilă strategie a prelungitei elaborări. Poate, astfel, deplin motivat, accepta ideea veche cum că pictura este, în fapt, o continuă poezie mută.

Fidelitatea lui Valeriu Gonceariuc faţă de explorarea zonelor misterului de dincolo de aparenţe îl pune în situaţia de a-şi configura universul ideatic în relaţie cu arta fantastică, unde sugestiile picturale deschid, la rândul lor, porţile unui alt univers complementar. Spaimele ancestrale, frica faţă de necunoscut devin dominantele unor interogaţii unde asocierea simbolurilor animaliere, vegetale conturează un cadru similar bestiarului teratologic medieval. Angoasele intratabile se elimină doar printr-un prelungit exerciţiu de exorcizare a duhurilor rele, identificate în cuplurile antinomice bine-rău, lumină-întuneric, Dumnezeu şi diavolul. Asemenea dispute între contrarii sfârşesc prin denunţarea forţelor malefice, în beneficiul simbolic al luminii. Privite ca nişte coşmaruri aduse în faţa instanţei zilei, metamorfozate în imagini picturale, ele devin, prin mijlocirea artei, suportabile. Esteticul salvează, ca şi altă dată, tenebrosul.

În geometria mereu variabilă a compoziţiei, senzaţia de eliberare de tenebrele nopţii conferă credibilitate şi expresivitate unui discurs auctorial dilematic. Răspunsul la o interogaţie presupune alte necesare nedumeriri. Pasărea nopţii, vegetaţia carnivoră, animale rapace şi permanent ostile omului, sărbătorile sabatice populează un vis unde până şi prezenţele turmentate ale unor fiinţe generice plutesc ireal, în speranţa redescoperirii dimensiunii ancestral telurice. Tonul cromatic este mereu grav, dominat de intensităţi în cheia verde-brun a dramaticului. Alteori, pictorul ne reaminteşte că nu a uitat să zâmbească, şi atunci ne invită să ascultăm sonorităţile culorii în Cântarea cântărilor, să intrăm discret şi complice în chioşcul baladiştilor de ocazie, să ne amuzăm de atitudinea caraghioasă a Concubinei clovnului.

Expresionist, ca tensiune intelectuală, în linia unui Franz Mark, Valeriu Gonceariuc face din insomnia spiritului o tactică de a pătrunde în tainele încă neelucidate ale lumii şi ale omului dintotdeauna şi, prin aceasta, o dominantă intelectuală a statutului de creator original, aflat în conflict deschis cu limitele cunoaşterii şi ale propriei fiinţe...

Valentin Ciucă