Inscripţii pe zidurile memoriei

Pictorul Dan Constantinescu, eminent student şi urmaş al Maestrului Corneliu Baba, a înţeles de timpuriu, ca şi Brâncuşi altădată, că în umbra copacilor falnici nu creşte iarba. Astfel, şi-a conturat o viziune proprie, racordată la filonul proteic al artei româneşti şi, mai important, şi-a conturat o viziune inconfundabilă. Artistul are vocaţie pentru trecutul utopic, identificat în mari opere de artă, în arhitectură, în duhul profund al vechilor cetăţi şi iscodeşte, cu oarecare melancolie, semnele spirituale ale vremurilor de altădată. Nu este un paseist romantic, ci doar un pasionat al semnelor sacre sau profane care marchează atât obsesiile celor de altădată, dar şi momentele lor de grandoare. Astfel, palimpsestele lui scot la iveală potrivit unei arheologii metafizice sensurile adânci ale culturalităţii omeneşti. Practic, se instalează în spaţiul unui elogiu adus celor care au fost cu intenţia, desăvârşit împlinită, de a comunica prezentului că oricât de orgolioşi am fi, lecţia celor vechi nu trebuie nicicând uitată. Văd aici asociate calităţile sale de umanist autentic, de sfios cercetător al imaginarului converitit în opere de artă. Om cultivat şi deschis experienţelor artistice de când lumea, comentator subtil al patrimoniului vizual universal îşi îngăduie pe bună dreptate să postuleze că fiecare timp anume a generat o amprentă de viziune şi stilistică proprie.

Palimsestele lui evocă straturi succesive de cultură şi civilizaţie, de spiritualitate, singurele în măsură a configura un mod de a fi în lume, de exprimare a credinţelor şi ersurilor ca dimensiune inconfundabilă a trecerii prin lume. El are, consubstanţial, un gust al vagului, al tranzitoriului, dar nu face din asemenea atribute o dogmă, ci doar un mod de exprimare artistică. El ştie, sunt sigur, că în Renaştere oamenii erau invitaţi să privească murii igrasioşi ai vechilor cetăţi şi palate pe suprafaţa cărora vor putea idetifica năvalnice cavalcade sau chipurile eroice ale unor sacrificii de dragul onoarei care pe atunci era la mare preţ. Tot astfel, cine privea apa dintr-un canal de apărare putea observa pe luciul ei cele mai fantastice scene şi portretele unor semeni. Pornind de aici, Dan Constantinescu repune în discuţie capacitatea invenţiei pictorilor din Renaştere, sfumatto-ul, de a oferi sugestii mai profunde şi mai rafinate. Este, putem spune, o invitaţie de a privi lumea prin grila subiectivităţii şi a şoaptei. Discreţia presupune o anumită retractilitate, o selecţie perfecţionistă a motivelor, o tratare în consecinţă fără tonurile înalte ale strigătului. Ceea ce este cu adevărat profund nu se urlă, ci doar se şopteşte.

Cu o astfel de mentalitate nu poate rezulta decât o artă de maxim rafinament, de sugestivitate logodită veşnic cu profunzimea. Dacă există ceva cu adevărat spectaculos în creaţiile lui este tocmai lipsa spectaculosului. Umbra Maestrului coboară în pânzele lui şi face ca tonurile să se estompeze şi să obţină graţia sublimului. Ciclul veneţian, definitoriu pentru stilul inconfundabilului Constantinescu, porneşte, cred, de la observaţia că Serenissima Republică este deopotrivă o realitate cât şi o ficţiune. Pare apropiat, ca atitudine spirituală mai degrabă de Eminescu, decât de cei care au făcut, în lumina zilei, portretul minunii din lagună. Nu glosează pe tema iminentei şi etern anunţatei extincţii, ci îi surprinde doar respiraţia grea de atâtea gesturi eroice sau frivole, de frumuseţi îngropate şi străluciri ilizorii. Veneţia lui e mai apropiată de melancoliile lui Wateau, al cărui spirit a cunoscut simultan şi triumful şi decadenţa oraşului ideal. Spre a pătrunde în intimitatea miracolului trebuie mai întâi să te smereşti. Duhul imanent nu se dezvăluie oricui. Dan Constantinescu pare un privilegiat şi gestul lui creator ne onorează pe toţi cei care mai credem că pictura este, înainte de toate, sugestie. Nu întâmplător, face performant pastel, tehnică de subtilitate şi perenitate. Expoziţia lui de la Iaşi, iată o invitaţie la reflecţie, la regândirea propriilor noastre limite în raport cu arta menită să treacă pragul dinspre efemer spre durată. Sentimentul de încântare estetică nu ţi-l poţi împărtăşi decât ţie însuşi. A-l face public seamănă cu un proiect ratat. Mi l-am asumat deseori cu naivitatea celui care crede în valori şi oamenii care n-au uitat încă cu totul de existenţa lor…

Valentin Ciucă