Sorin Purcaru sau un lucid ironic …

La caragialiana întrebare: pentru cine bat clopotele, Mitică? expozantul de la Galeriile Dana ar ezita, probabil îndelung, până să-şi formuleze răspunsul. O primă variantă ar putea suna cam aşa: pentru surzii de lângă noi care… nu văd că lumea se sfârşeşte uşor şi nu băgăm de seamă, preocupaţi până în pragul alienării de interesele imediatului meschin şi viciat de patima consumismului devorator, că verbul a fi nu se mai conjugă deloc şi nici nu mai contează la bursa omenescului. Un alt răspuns ar putea lua în atenţie doar faptul că a bate clopotul acum nu urmăreşte vreo finalitate oarecare, fiindu-şi suficient sieşi. A bate clopotul devine astfel un act artistic…

Sorin Purcaru, asemenea unui veritabil paznic de far, îşi imaginează clopotăresele lui ca pe nişte senzori sociali, dispuşi voluntar să mai anunţe iminente pericole de care oricum nimeni nu va ţine seama. Dar cineva se găseşte totuşi să practice acest străvechi obicei când sunetul clopotelor anunţau invazii barbare sau catastrofe naturale. Clopotăreasa este un fel de om de serviciu al pericolului, al credinţei că luciditatea individuală sau colectivă, mai trebuie din când în când, ca şi eternitatea, ajutată pe cât se poate… Privit astfel, sculptorul şi graficianul Sorin Purcaru încearcă din perspectiva antropologului să redeschidă discuţia despre natura omului, beteşugurile lui morale şi raporturile confuze uneori cu divinitatea. Treabă deloc uşoară vom spune, mai ales că experienţele lui sociale nu sunt atât de pilduitor abundente pe cât s-ar cere. Oricum, nu vrea să fie moralistul antipatic al sentinţelor mereu disputabile, ci doar un lucid. Şi nu unul oarecare cât acela apt să realizeze, prin actul de creaţie, o conjuncţie pe gustul modernităţii între luciditate şi ludic. Doar întâmplător cele două cuvinte generează un complex sonor afin.

Mărturisesc că îmi imaginam că artistul(post)modern, mai ales când se exersează în sculptură şi se comportă ca un veritabil antic Hephaistos, a renunţat cu totul la schiţele şi desenele prealabile şi că patima dadaistă a hazardului, a aleatoriului, îl scuteşte pe creator de un efort prealabil. Iată, deci, o surpriză menită să aşeze lucrurile în matca firească, inevitabil ca orice matcă tributară unei retrograde tradiţii de care trebuie să fugim ca Dracul de tămăie. E drept că nici Dracul nu mai e Drac autentic şi nici tămâia nu mai are efectul de altădată, fiind contrafăcută. Lucrurile se schimbă iar negocierile sunt la ordinea zilei. Aşadar, starea de graţie a primului impuls al ideii ce se conturează evolutiv spre faza de concept face conjuncţia dintre spiritual şi material. Gestica are amplitudinea unui nonconformist care se simte solidar cu întreaga mişcare ready-made, dispus însă şi la respectoase ieşiri din rând. Tocmai infidelitatea în raport cu antecesorii configurează profilul stenic, nu al unui dezertor din pluton, ci al unui creator care îşi asumă riscul originalităţii.

Compoziţiile lui sunt deopotrivă sculpturi ci şi… picturi volumetrice deoarece lumina face parte din recuzita spontanului şi generează efecte eclatante. Sudorul de altădată, dacă ar avea cumva acces la concept s-ar putea numi uşor artist. Noroc că lucrurile se petrec mai întotdeauna invers, artistul mânuind cu abilitate sculele instalatorului exersat în chiuvete şi robinete, însă fiind dispus să accepte şi ipostaza de motiv plastic. Sorin Purcaru şi-a configurat o veritabilă menajerie unde, după plac, identificăm Zburători absurzi, lipsiţi de aripi, dar înzestraţi cu elicii metalice, Icari deveniţi martori ai acuzării în procesele pe tema legii gravitaţiei, Păsărilă din universul Creangă e prevăzut cu nişte catalige şi labe de scafandru modern în număr variabil, după posibilităţile artistului. Totul pare o joacă de copil inteligent care n-a prins perioada Harry Potter şi acum o recuperează cu strălucită aplicaţie.

Mă întorc la Clopotărese şi sunt sigur că sub cupola lor craniană, simbolică, artistul a pus şi ceva creier pentru zilele negre. Acum mă face să fiu invidios pe Instalatorul cântător care, văzut de Purcaru, are în instalaţii un exces de sanguinitate şi o excelentă vasodilataţie în părţile responsabile cu reproducerea. Noroc de Prea frumoasa cântăreaţă dispusă permanent să facă ore suplimentare peste program… Femeia orchestră nu cântă doar cu gura, ci şi cu alte instrumente aflate prin preajmă. Relaţia cu eroticul nu este nicidecum vinovată, atâta vreme cât televiziunile nopţii îi răsfaţă cu iluzii pe insomniaci… Centaurii din grădina lui Purcaru au anvergura mişcării şi damnarea ambiguităţii. Nimfele din Arcadia sunt dispuse la împerecheri devastatoare. Noroc că, dimineaţa, Clopotarul cu trei clopote sună inevitabila deşteptare. Sorin Purcaru reîncepe lucrul. Maşina de forfecat vise tocmai necesită o inevitabilă intervenţie a Instalatorului. Din Canal, o zeiţă ne invită în paradisul discutabil al unei noi zile…

Valentin Ciucă