Ilie Boca şi arhetipurile memoriei

Fructificarea avantajului de a nu fi fost inclus în lista lungă a prestigioşilor săi comentatori prezumă o libertate care ignoră vasalităţi pasagere şi permite ieşirea din tonul delirant adesea al elogiilor. În mod evident, în literatura despre arta lui Ilie Boca identificăm şi insule paradisiace unde adevărul face casă bună cu o realitate mereu iluzorie. Opţiunile individuale trebuie respectate chiar dacă din umbră figurile schimonosite ale cecităţii pot părea monştri. Cu atât mai multă este mirarea faţă de un artist care face prin artă elogiul memoriei.

S-a spus despre Ilie Boca că nu este doar un artist din provincie, ci provincia însăşi. Remarcă enormă şi riscantă. Avem rezerve. Nu putem ocoli însă faptul că ieşirile sale publice în expoziţii interne şi externe au devenit mai întotdeauna evenimente memorabile. Această constatare ilustrează faptul că elevul lui Alkexandru Ciucurencu a rodit în chip exemplar, chiar dacă maestrul opera cu subtilităţi cromatice izvorâte din plenitudinea fizică şi simbolică a luminii, în timp ce la artistul din Bacău lumina se diminuează în aparenţă spre a izbucni năvalnic în straturile profunde ale culorii. Elogiul este acelaşi numai că sensurile sunt diferite. Primul exalta culoarea, urmaşul o surdinizează. Chiar dacă şi la el, nu o dată, se pot sesiza unele ritmuri şi sonorităţi grave.

Pictura lui Ilie Boca face un fel de arheologie sui generis şi extrage din zăcămintele istoriei nu atât inventarul de exprimare în cultura materială a celor vechi, ci identifică sensurile obscure ale acelei lumi de forme primitive, de rituri transpuse în materialitatea obiectelor de lut, de bronz sau fier fiind, pur şi simplu, expresia relaţiei dintre om şi mediu, om şi existenţa lui imediată, eresuri şi practici magice precreştine. Observaţia că pictura sa valorifică elementele artei brute, aflată în conjuncţie cu arta naivă, vrea să sugereze că pictorul extrage din naturalitate sensurile existenţiale şi le exprimă prin semnele imediatului. El este, cu adevărat un artist al instictului de conservare al unui trecut utopic şi-l relevă modernităţii ca un fel de invitaţie în zonele stenice ale genuinului. Originarul se constituie pentru el ca un fel de a doua natură, ştiind că nu poate merge înainte decât privind înapoi.

Studii asidue, conservate în caietele studentului de altădată, relevă nevoia de a face din arta culorilor mai degrabă o ştiinţă decât un frenetic joc al fanteziei. Nu este, altfel spus, un senzual mânat de spontaneităţi incontrolabile, cât un cerebral selectiv care face din firesc un mod de comportare şi din luciditate o virtute. Cred că în secret vrea să repicteze istoria invizibilă a lumii, dar se mulţumeşte doar cu fragmentele ei disparate, contrariante sau revelatoare. Universul rural i se pare o autentică matrice spirituală şi-i dedică succesive glose pornind de la Stâlpii Cerului care susţin bolta celestă pe o axă a aspiraţiei spre transcendent. Primitivismul acestor imagini evocă deopotrivă semnele picturii rupestre, ale simbolurilor fitomorfe sau zoomorfe în asocieri bizare cum sunt atâtea lucruri pe lumea aceasta. Sugestive în ordine estetică, asemenea unor misterioase palimpseste, face ca forţa de impact a imaginilor să intrige şi, simultan , să satisfacă. Satisface deoarece operează cu inefabilul timpului mare, intrigă fiindcă ne pune pe gânduri.

Conjuncţia cu arta primilor pictori pe sticlă sau gravori de la Nicula este corectă deoarece multe compoziţii au aerul inocent, dar şi stângăcia serafică a celor care nu ştiau că fac artă, ci că doar îl slăvesc pe Dumnezeu aşa cum credeau şi primii creştini în icoanele zugrăvite pe pereţii grotelor din Capadochia. În plus, venit din orizontul Bucovinei şi al frescelor miraculoase, pictorul ţine întotdeauna culoarea în zona acordurilor puternice cu contraste virile şi estompări adiacente. Îmbinate în dipticuri şi polipticuri, atinse de zbucium expresionist, montajele lui Boca impresionează prin varietate şi continuitate. Zona motivelor animaliere alternează cu obiceiurile precreştine şi nu ignoră persitenţa caracterologică a portretelor, cel mai adesea imaginare. Nudurile sunt mai degrabă idoli cucutenieni decât personaje reale şi, citindu-le, suspiciunea de misoginism nu poate fi exclusă. Spectaculos şi vivace, ansalmblul expoziţiei ieşene declanşează admiraţie şi posibile polemici. Estetica ne avertizează însă că frumosul se află mai întotdeauna dincolo de teritoriile luxuriante şi înşelătoare ale aparenţelor…

Valentin Ciucă