ION NICODIM, ieri, nu de mult

Motto:

…La vârsta când începusem să atac în pictură

„problema liniştii” eram, poate mai fericit!

E cum s-ar spune, bătălia cu îngerul!

Poţi s-o câştigi, dar parcă simţi,

în imaginea realizată, urmele luptei...

ION NICODIM (convorbire după vernisaj – 1978 la Muzeul Naţional de Artă cu regretatul critic Theodor REDLOW)

ION NICODIM la Iaşi! Liniştea locurilor, monodiile Bizantine, semnele, o inimă română aşternută pe cele şapte coline ale Iaşului, toate adunate “cu bucuria pe care Ion Nicodim a trăit lucrându-le”, în galeria DANA din strada Lăpuşneanu.

“Ieri, nu de mult” Ion Nicodim a plecat în ETERN departe de ţară, la Paris, în suflet cu Ţara , ţărmul şi ţărâna. Expoziţia remember deschisă la 15 martie 2008 la Curtea Veche – Bucureşti la un an de la dispariţia maestrului şi apoi la Constanţa (oraşul natal) la Muzeul de Artă, astăzi la Iaşi în Galeria DANA, este datorată doamnei Ariana Nicodim şi a ficei artistului Ilinca Nicodim, cu alese şi respectuase mulţumiri din partea ieşenilor. Expoziţia a fost gândită de maestrul Ion Nicodim la Paris într-o notă a carnetului său de lucru în 23 februarie 2007: “de recuperat pentru foto, pentru expoziţia ce o proiectez la Curtea Veche…urmată de o listă de 28 de pânze din care 21 de lucrări sunt prezente în expoziţie, respectând selecţia alcătuită de autor. Pe lângă lucrările expuse sunt prezente în expoziţii faximile din carnetele de notaţii ale artistului.

Într-o convorbire de atelier (1976) cu maestrul, criticul Theodor Enescu, meditând asupra picturii sale îi pune o întrebare – Cine îţi sunt străbunii? Ion Nicodim răspunde:…”Tutto, tutto ho amato, e ora sono una stella fredda” – rândurile pe care Klee le-a scris odată sub un desen al său, îmi revin în memorie (în versiunea lor italiană, aşa cum le-au întâlnit) când îmi vorbeşti de străbunii spirituali pe care ni i-am recunoscut, (Pierro della Francesca, Tiţian, Matisse, Picasso, Dufy, Klee).

Dar nu numai în această privinţă mă regăsesc în vorbele acestea, pe care ni le repet adesea ca şi cum ar fi devenit spontan ale mele. Cei numiţi de tine nu sunt singurii, au mai fost încă alţii spre care m-am îndreptat ca spre nişte surse de lumină binefăcătoare; cu scurgerea vremii însă aceşti “părinţi spirituali” (unii poate cam vremelnic adoptaţi) au rămas din ce în ce mai puţini şi m-au apreciat tot mai mult, dintr-o necesitate intimă desigur, de starea unui orfan.

Rămân atât de puţini cei în opera cărora să mă mai pot refugia ca într-un adăpost de generoasă lumină, cu momentele mele de neîmplinire, pe care le mai simt încă „Pierro de la Francesca, Giovani da Paolo, Leonardo mă liniştesc, am sentimentul că îmi dau mai multă siguranţă – şi este uimitor că aflu similare oaze de întărire într-o zonă a sensibilităţii ce ar părea aproape opusă, cum este cea cărora aparţin un Dűrer sau un Cranach.” În acelaşi context: „În ce priveşte arta românească, opţiunea mea fundamentală s-a statornicit în jurul picturii lui Luchian: catifelarea tonurilor, transcendenţa tonului....local, ce şi a luminii difuze, strălucirea pură a culorilor şi unduirea liniilor pe care le simţi transfigurate de totala combustie umană, sufletească, ce te întâmpină mereu în florile, în peisajele sau compoziţiile sale cele mai bune. Dacă n-am avea decît „Lăutul” şi ar fi deajuns poate pentru a se putea vorbi de o „pictură românească”.

Cu timpul am încercat să mă apropii de înţelegerea acelui încomparabil simţ al simplităţii lui Brâncuşi şi pot spune că parcă prin poarta deschisă de el, am pătruns într-o lume de nepipăit, indefinisabilă şi cred că în adâncimea ei este sufletul nostru, din a cărui muzică trebuie să ne străduim a desprinde acele tonuri de neconfundat pe fundamentul cărora să ţesem acordurile noastre.”

Ce surprinde în această expoziţie este un mic autoportret din 1954, de o sobră factură clasică ce aminteşte de Corneliu Baba, Luchian. Modelarea formelor în pastă, cu o tuşă energică de o siguranţă şi o viguare impresionantă, demonstrează o deplină stăpânire a mijloacelor de expresie plastică, o sinteză dramatică a unei stări meditative, un portret al pictorului la tinereţe, ce ne surprinde prin picturalitatea-i suverană.

După trei decenii artistul reia tema într-o compoziţie împărţită în trei fâşii verticale, chipul său fiind aşezat în strâmta deschidere centrală a ceea ce Dan Hăulică sugera, cu subînţeles simbolic, a fi „constrângerea unei porţi înguste”. Un autoportret de „şarjă” flancat între două pete „lucrate”, de albastru şi galben, evocă un fragment de frescă medievală corodată de viciile mediului şi timpului, formulează cheia imaginilor emblematice a marilor pânze ce-i vor împlini opera.

Dominanta stilistică a artistului este, cred, transfigurarea metaforică a realului şi a meditaţiei despre lume. Realitatea suprapusă a picturii se creează întotdeauna printr-o mutaţie metaforică, în sensul că, situate în raporturi picturale, elementele realului îşi pierd coerenţa lor logică şi între ele se stabileşte o nouă coerenţă care este de tip metaforic. În mod firesc orice pictură ar trebui să aibă un ton metaforic. Arta nu poate sta sub semnul infirmităţii cât timp ea e, dimpotrivă, simptomul unor energii spirituale excedentare. Metafora reprezintă o încercare a spiritualului de a realiza într-un plan ideal maximul grad posibil de reductibilitate a esenţelor şi fenomenelor, pentru a descoperi relaţii necunoscute. Îmi îngădui să nu fiu de acord cu autorii ce disting metaforele plasticizate de cele revelatoare, primele stabilind un simplu corelativ, iar celelalte aducând o îmbogăţire de substanţă. Noţiunea de revelaţie, reprezentând o modalitate de a dezvălui laturi ascunse ale obiectelor sau fenomenelor, prin care ele se situează în raporturi picturale – şi aceasta constituie de fapt raţiunea oricărei metafore o include şi pe aceea de plasticizare, pentru că procesul de corelaţiune plastică nu poate fi conceput ca o acţiune cantitativ-mecanică, menită să creeze simple echivalenţe, ci dimpotrivă, ca un act de investigaţie spre zonele necunoscute ale realităţii; a plasticiza înseamnă deci a revela.

Când bunăoară Novalis spune că „spaţiul se prelungeşte prin timp precum corpul prin suflet” – avem o formulare cu evident caracter metaforic. Ion Nicodim distilează prin mijloacele grafice şi cromatice realul existent, (lacul liniştit, Omagiu câmpului galben, Izvorul nopţii, Laudă germinaţiei etc.), un creator de simboluri lirice, un vizionar ce transmite semenilor ondulaţia unui ev ce atinge paroxismul în vremuri crepusculare. Pindar, întemeietorul lirismului, spune: „Flori a-mpleti în cunună e-o sarcină lesnicioasă, Respinge-o!”. Artistul propune un cod de metafore plastice, stabilind astfel o confluenţă a timpului şi a duratei care contrazice simultaneitatea platiniană de a rămâne egală cu ea însăşi când, pe plan deopotrivă istoric şi fenomenologic, suferă o continuă metamorfoză sub acţiunea determinărilor existenţială.

Privitorul e totdeauna contemporan cu artistul, tot aşa cum Kierkegaard considera că a fi creştin înseamnă a fi contemporan cu Christos. Mircea Eliade numea această „lectură” a privirii metaforice „repetiţia archetipurilor”, respectiv „le desir paradoxal de realiser une forme idéale (=l’archetype) dans la condition même de l’existence humaine, de se trouver dans la durée sans en porter le fardeau, c’est-à-dire sans en subir l’ireversibilité”.

Trăim într-o operă în care numai mediocrul realizează umanitatea – placidă sau entuziastă, fiind capabil să se adapteze prin servillism estetic fiziologiei sociale, fără ai tulbura ierarhica formelor existente; prin însăşi structura ei societatea opune rezistenţă valorilor a căror asimilare îi solicită eforturi prea mari, chiar dacă ulterior se dovedesc a-i fi cele mai profitabile.

Pictura lui Ion Nicodim este o aventură în timp, pe care şi-o asuma, o succesiune miraculoasă de imagini ale vieţii şi morţii, ale putinţei şi neputinţei oamenilor, a vremurilor ce vin şi trec, încercând să-şi vadă chipul lor fals sau adevărat, un iluzoriu tezaur mereu egal cu el însuşi. Sensul ei ultim în timp, e o nostalgie a orizonturilor ce se arată mereu fără a se lăsa cucerite. Nostalgia şi bucuria creaţiei care exaltă şi devorează e fără început şi fără sfârşit.

Ion Nicodim: „Aş spune că sunt un om cu multe faţete şi care iubeşte totul. Nu pot renunţa pentru nimic în lume la această diversivitate a lumii. Dacă simt că o floare poate să-mi spună ceva, sunt capabil să mă apropii de ea şi s-o pictez. Autoportretul din expoziţie, portretul fetei mele, cele cîteva peisaje – sunt un avertisment direct, lucid, asupra primejdiilor lumii contemporane”.

Un regal de pictură la care ieşenii sunt invitaţi de galeriile DANA I din strada Lăpuşneanu, un catalog de excepţie realizat de editura DANA ART în condiţii grafice excelente, vă aşteptăm...

Traian Mocanu