Iaşul, evocare sentimentală- DAN HATMANU
Un Iași al adevărului și închipuirii
S-a vorbit mult despre neastâmpărul creator al lui Dan Hatmanu. Căutarea fără istov a nerostitului, voluptatea experimentării, sunt definitorii, aș zice proverbiale,pentru acest creator al frumosului. El se mișcă dezinvolt pe spații întinse, străbate cu nonșalanță și naturalețe anotimpurile artei și se simte cam peste tot acasă la dânsul. Se poate spune, fără a greși, că pictorul a fost un spirit postmodernist „avant la lettre”. Dar în toate aceste roluri, pe care le interpretează cu frenezia actorului din comedia delle arte, regăsim constantele personalității originale și puternice a zugravului de la Iași. Apelativul acesta i se potrivește lui Dan Hatmanu în accepția sa luchinească. Dan Hatmanu, clasicul modern sau modernul clasic, abstractul ori realistul, fauvul, expresionistul, își țese pânzele, folosind firul și urzeala toarse din simțirea sa adâncă și mintea scăpărătoare. Se decantează în pânzet, în proporții potrivite, inteligența, umorul, ludicul, lirismul, omenitatea, sentimentalismul, puternicul simț cromatic, harul și știința desenului și felul ingenios de a vedea și recompune lumea în cheie proprie. Când toate aceste daruri, pe care ursitoarele i le-au așezat pe tabla copilului Dănuț, s-au metamorfozat în unelte de lucru. Dan Hatmanu s-a așternut la șevalet și a dat expresie artistică personală. Atunci fostul său profesor Corneliu Baba, cu care se aseamănă în multe privințe, i-a spus fără ocolișuri: „Dane, acum ești stăpân pe mijloacele tale, îți poți permite să de joci”. Jocul său a fost cel cu iluziile, surprins cu diafanitate de Corneliu Baba într-o scrisoare către prietenul Ion Irimescu: „Ai în urma ta, ca și mine, un trecut de credințe, de strădanii, de datorii împlinite față de oameni și față de sublima noastră preocupare - jocul cu iluziile –un privilegiu rar, pe care viața ni l-a rezervat și pentru care mulți dintre cei din jur, se pare, că ne respectă.
Postmodernistul Dan Hatmanu, cu panoplia plină de tot ceea ce-i trebuie unui artist, și-a măsurat puterile în felurite modalități și limbaje artistice, pentru care a aflat propria-i expresiune. Trecerea de la realismul cu ecouri babiste al începuturilor la cubismul și expresionismul din unele dintre pânzele perioadelor leningrădene și pariziene, pendulul între suprarealismul unor viziuni și hiperrealismul altora, s-au petrecut organic, fără bruscări și rupturi. S-a întâmplat asta pentru că Dan Hatmanu a așezat de fiecare dată pe pânză ingredientele invocate mai devreme, cu care a marcat particular tot ceea ce a făptuit artistic. Ciclul „Iașul – evocare sentimentală” a punctat o întoarcere la abordările realiste. Dar nu a fost vorba de un realism pur, Dan Hatmanu, care își mărturisește în aceste pânze, într-o tulburătoare spovedanie, iubirea pentru orașul inimii sale, ne restituie nouă un Iași mitic al copilăriei sale, dar și un Iași al prezentului. E acea contemporaneitate a alcătuirii eterne a cetății. Realismul viziunilor ieșene hatmaniene se plămădește din răspărul privirilor expresioniste,fauvismul unor culori parcă numai de pictor știute, descoperirea de-a hoarța a peisajului și un decupaj al unei plasticități, cum bine o tâlcuiește Marin Sorescu „așezată cumva în pantă”. Pictorul scoboară în cămara duhului ascuns al Iașilor și-l scoate la lumină ca pe un ou de aur. Sentimentalul cronicar se ferește să cadă în sentimentalisme. Apelează, ca să evite romanțiozitățile, edulcorările, ce-i displac organic, la umorul lui subțire. Priveliștile date la iveală sunt astfel necanonice. Fermecătoare prin măiestrita lor orchestrare picturală. Geometria și culoarea se întrec în a pune accentele revelatorii. Ni se proiectează ca într-un film, un Iași al adevărului și închipuirii.
Cu aceste seducătoare peisaje ieșene i-a cucerit Dan Hatmanu în 1985 pe bucureșteni, când expoziția „Iașul – evocare sentimentală”, cu 90 de uleiuri și 40 de lucrări de grafică, s-a deschis la Muzeul Național, având parte de un vernisaj de gală, la care a fost prezentă o bună parte a intelighenției Bucureștilor acelor ani. Alături de Dan Hatmanu s-a aflat atunci Ion Irimescu, iar despre expoziție au vorbit Dan Hăulică și Marin Sorescu. După aproape 25 de ani, expoziția cunoaște o binevenită reeditare. S-a reîntrupat la Galeria „Dana”, la sediul nou din strada prof.Cujbă. Stârnește același interes și generează nu puține înfiorări și emoții. Puterea sa de fascinație nu că a rămas intactă, ci cunoaște o sporire, dovedind că arta bună e asemenea vinului. Învechirea adaugă parfumuri și arome noi. Mai mult, grație celui care se consacră tot mai mult ca un Mecena de azi al Iașilor, inginerul Mihai Pascal, expoziția are un fericit pandant: un elegant și substanțial album, semnat de Maria Hatmanu, intitulat „Dan Hatmanu, Iașul – evocare sentimentală”, apărut la Editura „Dana Art-Iași”. Prefața Mariei Hatmanu, care îl situează pe Dan Hatmanu în șiragul de pictori ai Iașilor, textele unor scriitori și critici de artă și reproducerile reușite ale lucrărilor ciclului, se constituie într-un tom menit a da seamă peste timp de acest demers artistic atât de caracteristic importantului creator român, care este Dan Hatmanu
Grigore Ilisei