Tabăra de la Ciric – Identitate şi valoare

Practica mecenatului cultural se manifestă în spaţiul cultural românesc mai mult ca o excepţie, fiind mai degrabă o rara avis, decât o practică curentă. Din această perspectivă comportamentul domnului Mihai Pascal surprinde şi încântă deopotrivă pe artişti cât şi pe oamenii cu adevărat ataşaţi universului bunurilor simbolice. Taberele organizate în timp sub egida Galeriilor Dana au propus un fel de rousseau-istă întoarcere la natură în sensul recuperării unui topos atât de necesar ca o contrapondere la stresul colectiv generat de haosul urbanistic al perioadei postindustriale, cu efect direct asupra unui ireversibil proces de ireversibilă alienare colectivă.

La Cotul Morii, la Vatra Dornei şi, recent, la Ciric, potrivit unei selecţii bazată pe afinităţile elective al participanţilor, reunirea estivală de la Iaşi a unor artişti români reprezentativi în momentul de faţă are semnificaţia unei veritabile reuniuni cu amprentă naţională. Generozitatea organizatorilor, dublată de discreţia necesară, a permis participanţilor redescoperirea bucuriei de a lucra sub semnul unei temporare colonii artistice cum se întâmpla pe vremuri la Balcic sau în cadrul Şcolii interbelice de la Baia Mare. Practic, obiceiul este cu mult mai vechi, datând din perioada de început a impresionismului când, în spaţiul vast al naturii, pictorii căutau la Fontainebleau, Pontoise sau Barbizon dialogul direct cu natura, urmărind amplificarea ideii de libertate a creaţiei, a practicării aceluiaşi mod de a percepe şi eterniza farmecul indelebil al peisajului. Prima lucrare impresionistă, datorată lui Monet şi achiziţionată la Paris de un medic român, Georges Belio, de fapt Bellu, a declanşat unul dintre cele mai fertile curente în pictura universală. Fără un program estetic anticipat, ca urmare a aplicării teoriei lui Chevreuil privind diviziunea culorilor, ideea de efect şi senzaţie pură s-a generalizat cu rapiditate, dar nu fără rezistenţa confraţilor fideli academismului.

Într-o tabără de creaţie, cum a fost şi cea de la Ciric, timp de vreo două săptîmâni, trăind şi creând împreună, spre a-şi păstra individualitatea, fiecare a fost obligat să-şi protejeze intimitatea, singutătatea. Privind zilnic motive oferite de spaţiul ambiental fiecare a selectat şi chiar a văzut mereu altceva. Peisajul a devenit astfel doar un pretext pentru declanşarea spectacolului interior, personalizat până la un foarte necesar egoism. Natura a oferit cadrul, viziunea iar talentul a adăugat originalitatea exprimată prin intermediul stilului. Diversitatea rezolvărilor plastice apare ca un efect firesc al modului diferit, bazat pe experienţe anterioare, de a reacţiona subiectiv la stimulii vizibilului, dar şi, concomitent, la chemările orizontului ficţional conturat în timp pe dominante constructive sau cromatice potrivit scenariilor imprevizibilului.

Asocierea pe simezele de la cele două etaje ale Galeriei din strada Cujbă sugerează în fapt, dincolo de colocvialitatea comunicării, ideea de elogiu adus firesc oraşului unde s-a ctitorit prima academie de artă din spaţiul românesc. A expune la Iaşi este nu atât un compliment cât, mai ales, un mod de a te verifica într-un mediu unde spiritul elevat trebuie să conducă spre evaluari inteligente şi profitabile în planul notorietăţii. Mai apropiaţi de mediul ambiant mi s-au părut Ilie Boca atras de diafanităţi cromatice, Constantin Catargiu sedus de efecte glaciale, Marcel Lupşe, inspiratul autor al unei ample viziuni perspectival-dinamice şi evocatoare asupra Lacului. Reflexivitatea meditativă a clujeanului Ştefan Kancsura intră în relaţie armonică cu dominanta vitalistă a ansamblului expoziţional. Tânăra Delia Nicolae acordă peisajului statutul de arhitectură interioară după cum Liviu Suhar se dovedeşte

irezistibil legat de ritmurile stenice ale culorii. Tot astfel se comportă Jack Nicolae care tratează imaginea cu aceeaşi sfiiciune cu care pictează canonic icoane. Costin Neamţu are şi în culoare subtilitatea pastelistului exersat, Valeriu Gonceariuc predispoziţia pentru mister, Constantin Tofan generozitatea cromatică a unui bonom tandru şi respirând aerul chietudinii, Romul Nuţiu, viguros în paleta cu dominante fove, Nicolae Suciu cu veritabile poeme luministice, Alexandru Chira asumând cu frenezie fantasmele unei scriituri picturale. Viorel Toma ne trimite în perimetrul metafizic al obiectului ce transcende prin simbol realitatea iar Cornel Ailincăi sugestiile sintetice ale unei viziuni japonizante. Jeno Bartoş trece monumental lumina pe sub bolţi imaginare.

Evident că Ştefan Pelmuş face din consecvenţa stilistică o religie universală după cum Bogdan Bârleanu, Marcel Pavel, Felix Aftene, Zamfira Bârzu, Dacian Andone, Florin Morun, Smaranda Bostan imaginează realităţi subiective şi ataşante atât formal cât şi cromatic. O tabără estivală aşadar pentru anotimpurile noastre trăite colectiv, dar asumate individual potrivit standardelor variabile ale educaţiei noastre sentimentale. Domnului Octav Jiga, coordonatorul rafinatului Catalog, deplina noastră gratitudine.

Valentin Ciucă