Mitologii subiective

Portretul lui Petru Damir la maturitatea deplină, rotunjită prin cei 60 de ani împliniţi de curând, se compune convingător şi stenic deoarece cele două fiinţe care-l locuiesc simultan au un numitor comun: spiritul umanist. Absolventul Liceului de Artă Octav Băncilă din Iaşi, marcat de entuziasme juvenile, a optat pentru o carieră artistică în acord cu pulsiunile unui entuziasm concretizat în studiu de atelier, în exerciţii de asumare voluntară a tainelor picturii. Dotaţia nativă, apetenţa pentru structurile luminii divine, identificate în orizontul lumii şi al propriei fiinţe, îl anunţa ca pe unul dintre posibilii autentici slujitori ai şcolii ieşene de pictură. Dar, fiinţă pozitivă, aplicată realităţilor imediate, a cedat, vremelnic, atracţiei către studiile privind sănătatea fizică a oamenilor. Medicul, mobil şi devotat celei de a doua vocaţii, a avut capacitatea de a face din jurământul lui Hipocrate un ideal paralel. A performat în ierarhiile breslei halatelor albe şi a obţinut poziţii manageriale de vârf. Voinţa, arta persuasiunii, angajarea inechivocă în domeniu l-au propulsat în ierahiile breslei. De aceea, este dificil să stabilim ierarhii între vocaţia iniţială şi cariera profesională.

Nutresc, urmărindu-i evoluţia în sfera artelor vizuale, că atracţia invocată, predestinarea pentru artele frumoase au rămas constant un fel de univers paralel, o formă de devoalare a identităţii profunde. Prin medicină l-a înţeles mai bine pe Om, prin artă a vrut să-i trateze maladiile sufletului. Şi a făcut-o cu devoţiunea unui spirit generos care a văzut în lumină şi culoare o formă sublimată de a comunica cu ceilalţi. Pasionat de ceea ce face a încercat să rămână permanent în starea de logodnă cu cele două vocaţii, de altfel perfect complementare. Febrilitatea, pasionalitatea chiar au făcut din Petru Damir un om al voinţei de a fi între ceilalţi, de a marca parcursul existenţei cu fapte memorabile. Nu ne miră deci că pictorul-medic sau medicul-pictor a lucrat cu temeinicie în ambele sensuri, alături de pictura de şevalet realizând totodată opere de sugestie monumentală la Iaşi sau în străinătate. Cel care în faţa şevaletului imagina secvenţe revelatoare, scene dintr-un posibil Eden terestru în activitatea curentă încerca să optimizeze starea sănătăţii publice. Ambivalenţa preocupărilor , în chip natural, a potenţat o vocaţie cu carater plural.

Apropiat de timpuriu de creaţia artistică a lui Petru Damir, am identificat în structura vizualului tălmăcit în culoare, prezenţa unei intelectualităţi care nuanţează raporturile cu universul formelor şi al armoniei. Asemenea orientare face ca în fiecare compoziţie să percepem fragmente din marele miracol al lumii, unde fantezia creatoare recuperează elementele unui trecut utopic, fie că el se plasează în orizontul mitologic, fie în prezentul imediat. În acest prim plan, desluşim un veritabil apetit pentru fiinţele miraculoase, simbolic traversând imaginarul colectiv unde Inorogul, evocat şi de Dimitrie Cantemir, să devină un prototip ideal al perfecţiunii de neatins. Prezenţa acestui simbol seamănă cu aspiraţia către o idealitate mereu dorită, rareori atinsă cu adevărat. Compoziţiile cu acest motiv devin aproape o emblemă stilistică, o opţiune estetică. În alt plan, unele compoziţii recurg la evocarea Edenului imediat unde fiinţe mundane devin fabuloase Pomone sau alaiuri de prin zăvoaiele Arcadiei. Nimfe şi satiri, zgomotoase cortegii bahice, populează un spaţiu al fanteziei şi metamorfozelor horaţiene.

Colorist vivace şi devotat armoniilor ample, structurile tuşelor virile care susţin construcţia imaginii definesc deopotrivă un temperament stenic şi o viziune artistică personală. Asemenea observaţie se impune atât în mai vechile naturi statice, eclatante prin calitatea pastei şi orchestraţia tonurilor de culoare, cât şi în metaforele luminii din compoziţiile cu sugestii simbolice mai ample. Arhitectura imaginilor vizează o bună relaţie a axelor, verticala şi orizontala marcând chtonicul şi astralul, materia şi spiritul, palapabilul şi inefabilul, imaginarul. În asemenea relaţii fundamentale, spiritul organizării suprafeţei nu exclude infuziile de plasticitate şi de fior poetic, mai ales în acuarele. Pensulaţia, de obicei fermă, decisă, lasă destul loc stării de reverie. Autoportretul,de pildă, lucrare remarcabilă, ni-l înfăţişează purtănd, cu fină autoironie, deopotrivă coroana cu lauri şi cea de spini. Pare a fi sugestia împlinirii, dar şi a Răstignirii. Un alt remarcabil portret compoziţional îmi pare a fi Japoneză cu maramă sau cu mască, portret ataşat altor compoziţii de tema Dublului, adevărr şi minciună, aparenţă şi esenţă.

Petru Damir, la 60 de ani, revenit la Iaşi pe simezele selectei Galerii Dana, elogiază spiritul creator ieşean, Maeştrii şcolii ieşene din care se revendică şi semnifică întoarcerea unui fiu care a ştiut să sporească talantul primit de la Divinitate.

Valentin Ciucă