Un continuator de vocaţie

Constantin Tofan face parte, dacă nu din regnul uriaşilor, cel puţin din cel al bărbaţilor voinici. Nu-i chiar Sfarmă Piatră, dar n-ar fi mare mirarea să-l vezi luându-se la trântă cu munţii. De nu-l cunoşti îndeaproape cu greu ţi-ai putea închipui că într-o asemenea alcătuire granitică e loc, şi încă unul larg, pentru delicatesuri mai degrabă feminine. Constantin Tofan cultivă un gen de pictură ce este al preţiozităţilor, al reveriei şi visării. Din batoanele colorate, care în mâna lui de om puternic par nişte biete beţe de chibrituri, ies privelişti mirifice. Ştie a da catifelare de ierburi molatice la sfârşit de primăvară. Presară peste cartoane pulberi ca de aurar. Atinge în plăsmuirile lui în pastel fineţe de stampă japoneză. Ţesătura de mătăsuri, cu care înveşmântează suprafeţele, e colindată de adieri ca de vrajă, ireale aproape. Dar şi atunci când înfăţişează monumentalul în pastelurile sale, Constantin Tofan nu-şi reprimă pornirile de miniaturist din bătrâne vremuri mănăstireşti. Detaliul e migălit cu ştiinţă şi rafinament şi pus să releve insolitul, palpitul de unicitate.

Pastelurile lui Constantin Tofan sunt expresia unei stări de extaz, pe care artistul o încearcă în faţa naturii. Aceasta trăieşte puternic în făptura sa de coborâtor din oamenii pământului, cei pentru care codrul, câmpia, dealul, iazurile, apele curgătoare, au fost casă dintotdeauna. A locuit din copilărie în acest regat. Aşa că atunci când pictează peisaje, el nu-şi transcrie emoţiile, senzaţiile întâlnirii cu ceva care-l tuşează, ci adaugă uimirii momentului toată zestrea de simţiri a lui şi a înaintaşilor săi. Împătimitul pescar nu se duce pe bălţi şi maluri de râuri, în special la Prut, doar ca să-şi umple rucsacul cu peşte, cât mai ales să se cufunde în natură ca în apele cele edenice. Pentru citadinul de azi întoarcerea în natură e similară cu regăsirea raiului. După astfel de ieşiri revine în atelier plin de elan şi cu mai multă poftă de lucru. În general n-are hodină mai de loc. Se împarte între pictură, lucrul cu studenţii şi treburile şi angaralele breslei artiştilor plastici de la Iaşi, al căror staroste este. Le face pe toate bine, urmâdu-şi darul din părinţi, acela de a se înhăma la muncă.

Pictează mult, însă e bântuit tot timpul de demonul căutării nerostitului. Îi cade parcă mai bine postura de peisagist în pastel, dar şi în ulei. Peisajele lui se disting prin viziune poeticească, una frustă câteodată, de cele mai multe ori plină de graţiozitate. Se adaugă iscusinţa coloristică şi arta de a găsi în fiecare tablou accentele cromatice vestitoare. Nu-i sunt străine nici dedulcirile abstracţionismului pictural, la care ne face părtaşi cu prilejul expoziţiei de la Galeria “Dana”. Aşadar, se mişcă dezinvolt şi pe tărîmul geometriilor de tot felul. Compune ingenios, în manieră proprie şi coerent, totodată. Înnobilările cromatice şi chiar un fior poetic se desluşesc şi în aceste creaţii ce ţin de abstracţionism şi constructivism. Inima cred că-l trage mai mult la peisaj şi pastel, unde-i mai acasă. Mintea îl împinge şi spre alte forme de expresie ale modernităţii ultimului ceas, poate şi dorinţa de a nu fi socotit anacronic. E, cred, o temere neîndreptăţită, pentru că nici în peisagistica în ulei, dar mai cu seamă în pastel, tenta de modernitate nu lipseşte. Receptarea naturii este a unui om al zilelor noastre. Tablourile lui, fie că sunt figurative, fie abstracte, sunt fructul unei trăiri intense, a unor combustii lăuntrice. Însă când se consacră peisajului, care ocupă un loc pregnant în opera sa, Constantin Tofan nu trage imagini la dagherotip, ci sugerează, imprimă lucrărilor o notă de fantast şi o vrajă ce te poartă printr-o lume a misterului, una ademenitoare, căreia eşti ispitit deîndată să cauţi a-i dezlega tainele. Acest fel de a redescoperi frumuseţile tainice ale lumii ne îndrituiesc să vedem în Constantin Tofan un continuator de vocaţie al pasteliştilor mari pe care i-a avut Iaşul, în frunte cu inegalabilul Călin Alupi.

Grigore Ilisei