In atelierul meșterului faur

La Galeria „Dana„ din strada Cujbă, la inițiativa domnului Mihai Pascal, cel care nu este doar un singuratec Mecena prin Iașii de azi, ci și o ființă cu o puternică genă a neuitării, ieșenii și-au amintit de Marcel Chirnoagă. Artistul de statură universală, trecut la cele veșnice în urmă cu un an de zile, și-a dorit a avea un muzeu la Iași.

Privind inegalabilele sale gravuri expuse pe simeze, ascultându-i pe emulii săi, graficienii de calibru Dan Erceanu și Dragoș Pătrașcu, revăzând filmul meu din 2007 „În atelierul meșterului faur”, am retrăit emoția vizitei în cuibul său bucureștean. Iată transcrierea momentului acela memorabil: În Piața Amzei, în vecinătatea clădirii cu ecouri renascentiste a fostei Universități Populare din București, este stupul artiștilor, Babilonul pictorilor, graficienilor și sculptorilor. E o clădire fantomatică, amintind de atmosfera din „Marile speranțe”. Holuri tenebroase, pereți coșcoviți și năpădiți de pânze prăfoase, tavane gata să cadă, uși și ferestre sparte. Aspect mai degrabă de casă părăsită. Și, deodată, înlăuntrul unei odăi, viața spumegă. Pe o laviță, într-un colț, tronează împărătește Marcel Chirnoagă, seniorul. În jurul lui roiesc, ca la curțile regești, curteni de tot felul. Stăpânul locului nu-i îmbrăcat în odăjdii, nu-i plin de pietre scumpe și nu se poartă marțial ca un monarh. E înveșmântat modest. Curge pe trupul său ciolănos un pulover larg și cam ros de purtare. Părul de culoarea nisipului s-a zburlit aidoma firii demiurgosului aflat în răspăr cu lumea. Când se așterne la lucru foc și pară ies din gura de balaur a creatorului. Altfel, după ce lasă deoparte gravura, e pâinea lui Dumnezeu. Fumează pătimaș, aprinzând țigară de la țigară, înghițindu-le parcă. Lumina ochilor lui e adâncă. Izvorăște din fântâna lor un duh ademenitor și prietenos. Îi place să sporovăiască cu oamenii din preajmă, să glumească hâtru cu aceștia. Au intrat în atelier pur și simplu ca să se bucure de șederea în apropierea demiurgosului. Marcel Chirnoagă vorbește cu șarm, uneori gros, fără perdea, dar nu-i nimic vulgar în rostirea sa. Încarcă sublim cuvintele.

La fel procedează și cu viziunile sale grafice. În gravură maestrul se dezlănțuie. Plăsmuirile par rodul unei fantezii nemăsurate. Adeseori terifiante, dar niciodată înspăimântătoare, deși zugrăvesc infernul, toată grozăvia iadului, populat cu figuri monstruoase, de „Istorie hieroglifică”, struțo-cămilești. Umorul,ce-i marca omului și artistului Marcel Chirnoagă, și scăpărarea ideii scot creațiunile sale de sub apăsarea sumbrului și le așează în registrul ludicului superior și simbolisticii ca piatră filosofală. Se regăsesc în plămada acestor opere de inspirațiune apocaliptică învățături din cele mari, acea istețime de proverb, de care amintește Eminescu. Umorul, tâlcul, măiestrita strunjire a compozițiilor, țesătura vrăjită a desenului, se alătură în a da la iveală capodopera.

Grigore Ilisei

Marcel

Despre Chir, numai de bine, nu pentru că așa ar fi vorba despre cei dispăruți, dar gândurile și simțămintele mele către dânsul erau exclusiv pozitive pe tot parcursul anilor cât timp l-am cunoscut.

Se întâmpla atât de rar – vorba cântecului.

Am mai spus-o – era un republican fanatic, stângist sub acoperire de parcă ar fi trăit în Franța – Parisului zilelor noastre, un intelectual cu lecturile la zi, știind a scrie, a citi și a vorbi în câteva limbi, plus rusește.

Un european carevasăzică cum ar zice nemuritorul Gambeta, al și mai nemuritorului nenea Iancu, pe care Marcel îl iubea nespus, adesea amuzându-ne dialogând prin citate dintr-însul.

Cu vreo două săptămâni înainte de a se muta în lumea cealaltă – ultima oară când l-am văzut ruinat fizic – un leu până atunci niciodată obosit și inuzabil – fiind vorba de numai țin minte ce numai de boală nu, sare urmărind un gând vechi de peste două secole, cu puterile reduse dar hotărât „Am să-i tai capul regelui”. Pentru o clipă în fața acestui Robespierre, Danton, Marat în baie m-am simțit precum Charlotte Corday strecurată parșiv cu cuțitul decisiv pregătit.

Acum ne lipsește la toți. Mulți l-au iubit sincer pentru personajul – persoanei sale, alții și mai mulți l-au iubit interesat. Unii nu au prea înțeles mare lucru din acest uragan bântuit vremelnic, timpul său, fumând țigări ieftine, bând cât putea – chiar puțin mai mult, respirând acid clorhidric cu nesaț, strâmbând lemne și bătând fiare, construind hârtie la Letea sau trăgând după El un întreg aliotman de colegi, mai mult sau mai puțin tineri la suflet, din Craiova la Ploiești și apoi la București – via Paris, Veneția, Bruxelles și alte urbe și urbișoare la fel de decăzute din scumpa noastră „Ioropa”

Dacă pe ceea lume unde nu e durere, nici suspin la loc de lumină și verdeață s-o găsi prin preajmă o ciorbă de burtă, un ciolan pre fasole, recte varză,un vinișor acolo pentru arta conversației, o votcă, o murătură, o damă bună, atunci cu siguranță îl vom găsi nu singur – căci singurătatea era singurul lucru de care se temea.

Îl vom afla știind toate cărțile pe dinafară, atât „Maestrul și Margareta” cât și ultima apariție din Jean Francois Revel, în ediții de buzunarul mic de la vestă – Glucksman,și Finkil krant și alții de pe înălțimile cu aer rarefiat ale spiritului – o lume pe care tatăl său, fost rector al Politehnicii i-o recomanda în pauza dintre două pușcării: Fiule, să te ferești de intelectuali.

Amin!

Dan Erceanu

Albumul de artă „Marcel Chirnoagă”, Editura DANA ART, Iași, 2009, p.38-39