Liviu Suhar, o pledoarie pentru ecumenismul limbajelor artistice

Ceremonia culturală la care am fost invitaţi la Galeria DANA din Iaşi, îşi datorează premisele de manifestare dublei vocaţii a colegului nostru Liviu Suhar, una mult prea bine cunoscută şi exersată consecvent, consacrată picturii de şevalet, iar cealaltă dedicată meditaţiei cu reverenţă, asupra operei marilor înaintaşi aflată în muzeele lumii dar şi cu generoasă aplecare asupra trudei confraţilor de breaslă, care a căpătat forma exerciţiului scris – a cărţii intitulată „Glose în labirintul artelor vizuale”.

Acestea fiind datele provocării, rezultă cu evidenţă că la rigoare, misiunea de interpret al semioticii acestui dublu discurs de autor, nu se arată a fi deloc simplă plecând cel puţin, de la două argumente.

Mai întâi, s-ar cuveni să arătăm că despre pictura lui Liviu Suhar, nu putem vorbi nici detaşat nici obiectiv fără o anumită redundanţă afectivă sau complicitate ideatică, pe care le aduce inerent cu timpul, o strânsă relaţie de prietenie. Apoi, trebuie să arătăm de asemenea, că obiectivitatea este pusă la încercare de conştiinta faptului că opera picturală este rezultatul necesar al obiectivării trăirilor unui spirit care meditează asupra lumii căutându-şi sinele profund, fiinţa arhetipală. Opera este prin urmare, nu numai un mod specific de cunoaştere ci mai ales un mod de a fi.

Cum să pătrunzi prin urmare, din exteriorul ei în aventura tainic-spirituală a artistului, din moment ce nu există nici o regulă de interpretare care să explice constituirea unui artefact şi nici o formă de „divinaţie” aperceptivă sau empatică care să asigure accesul la nivelele sale de profunzime, cu atât mai mult cu cât odată produsă, opera devine autoreferenţială, capătă o autonomie care îi permite să-şi anexeze conţinuturi noi, dincolo de intenţiile autorului. Gadamer a descoperit credem, o formulare inspirată pentru a defini acest gen de neputinţă atunci când afirmă : „opera ascunde în sine un Mister care îl poartă spre noi”.

Plecând de la aceste meditaţii ce ne-ar rămâne să afirmăm în mod decent, fără pretenţia de a “arheologiza” pictura lui Liviu Suhar?

Deşi critica de artă, în încercarea de a-i defini şi integra conduita stilistică, vorbeşte despre o nelinişte suprarealistă, despre un neoexpresionism fantastic sau despre elemente de factură ce amintesc de pictura metafzică, în ceea ce ne priveşte vom spune că Liviu Suhar este mai întâi de toate un apollinic, reflexiv pentru care esenţial este mai întâi, conturul ideatic-intenţia de discurs- care dirijează scenariul organizării formale. Mai apoi, ideea coboară în planul vibrator al formei şi devine stare picturală care, datorită unei hermeneutici latente ce dezvăluie dar şi ocultează sensuri ascunse în fibrele plăsmuirii, are legatură cu artele rituale în care se exersează conţinuturi mitice, magico- spirituale, vizând deopotrivă totalitatea existenţei cât şi perfecţiunea lăuntrică a artistului însuşi.

Dacă faţă de întregul operei luat în ansamblu, ne pastrăm rezerva de a spune doar atât, spre a nu ne aventura în comentarii care pot să cadă sub incidenţa binecunoscutei sintagme “traduttore traditore” despre tematica majoră a picturii autorului consacrată şi în acest context, muzicii, avem la îndemână un câmp fertil de conotaţii pe care ne propunem să-l descifrăm plecând de la o scurtă incursiune în istoria scrisului.

Să ne amintim aşadar, că prima modalitate de a scrie (pictograma) s-a născut ca exerciţiu de a zugrăvi un lucru care nu era un duplicat fidel al acestuia ci un fel de replică izomorfă, sintetică care-i ţinea locul.

Se pare însă, că la rândul ei această scriere picturală, simbolic- mimetică a fost precedată de o vorbire care definea mimetic lucrurile, melodioasă, expresivă, specifică diversităţii empirice a limbilor orale din care s-a născut în mod organic, cântecul. Prin urmare, prima şi cea mai nemijlocită comunicare arhetipală a omului inspirată de muze- de unde i se trage şi numele a fost muzica, motiv pentru care toate lucrarile consacrate istoriei scrisului acordă un loc principal scrierii fonetice, a ideo-fonogramei, ce reprezenta un amestec de sunet cu semn pictural.

Această scriere picturală însoţită de expresia verbală care o anima nu mai zugrăvea lucrul ci doar vorbirea, ilustrând o superbă fraternitate dintre pictură- muzică şi scriere.

E cert că acest „ecumenism al limbajelor” a durat destul de mult din moment ce textele vechi erau silabisite, cântate cu voce tare până în pragul secolului XII, explicând mirarea Sf. Augustin când îl suprinde pe Sf. Ambrozie din Milan citind tăcut doar cu privirea.

Iată de ce naşterea convenţiei ce leagă litere care nu au sens în sine, decât grupate după reguli precise de spaţiere care a dat naştere scrierii noastre semantice, corespunzatoare ideilor şi prin urmare adresată în principal raţiunii, a produs tulburare între filosofii antici nemulţumiţi de această “techne” a scrierii, care precum arată Platon în Cratylos ar fi un “pharmakon (un drog) neliniştitor, care încremeneşte viul limbajului”- trăirea sa pasională.

Avem acum adunate toate datele care ne pot conduce în final, la semnificaţia acestui moment sinestezic în care scrierea semantică e întoarsă spre chipul ei de început, vorbind despre imaginea picturală, iar plăsmuirea picturală la rândul ei o scriere în imagini, glosează pe tema muzicii. Liviu Suhar împlineşte astfel, un telos metafizic originar al omului de reconstituire a unităţii pierdute dintre sunet-voce şi privire, coextensivă vieţii însăşi - fără de care nu s-ar fi născut însăşi conştiinţa de sine a fiinţei omeneşti-chemându-ne la o convergenţă a afectivităţii în împărtăşirea mesajului artelor.

Iată un gest ce încoronează exemplar o etică în sens cantian necesară conştiinţei umanităţii actuale ce traversează alienată o epocă a specializărilor excesive, a hiper-tehnologiilor.

Prof.univ.dr. Cornel Ailincăi

Revista „Cronica”, nr.6, iunie 2009