Nălucile „frivole” ale lui Val Gheorghiu

Desenul lui Val Gheorghiu nu surprinde opulența trupului feminin, ci doar schițează linia pe care acesta o trasează în spațiu. E mai multă sugestie în tablourile sale decât senzualism fățiș, debordant.

În timp ce admiram tablourile lui Val Gheorghiu de la Galeriile „Dana”, în timp ce ascultam și nu prea vorbele rostite la vernisaj sau schimbam amabilități cu unii cunoscuți prezenți acolo, încercam să temperez un diavol poznaș tare, care-mi șușotea la ureche o mare măgărie. Cum ea nu-mi aparține, ci e a numitului Michiduță, cred că pot îndrăzni să o deconspir, cu riscul de a suporta eu urmările frivolității respectivului. Prin anii 90, un critic serios, Mircea Iorgulescu, scrie de la Paris o cronică elogioasă la volumul unei poetese, intitulat agresiv Libresse oblige…Necunoscător al celor lumești, criticul interpreta titlul ca pe un amestec de liberte și noblesse. Oare vreun comentator mai încuiat sau doar răutăcios, mă tot zgândărea nefârtatele pomenit (cum, nu ați avut de-a face cu el niciodată?), nu ar putea încurca Siluetele lui Val Gheorghiu cu silhouette?. Diferența e de câteva litere, de pronunțat se pronunță la o adică, nici tematic nu sunt chiar atât de străine. Firește că eu, om totuși serios sau, în orice caz, care nu ascultă chiar de toate ideile năstrușnice, uneori chiar nerușinate, pe care cineva i le vântură prin minte, l-am pus la punct pe drăcușorul pervers, mi-am făcut cruce în gură cu limba și m-am bucurat netulburat de pictura lui Val Gheorghiu.

După Pantofii de mai an (care, spun eu acum, fără intruziunea cumătrului) puneau în valoare și piciorul purtător, Siluetele pe care încă le puteți admira la Galeriile „Dana” sunt cum nu se poate mai potrivite. Nu sunt critic de artă, nu am limbajul necesar, prin urmare, ceea ce urmează nu este o cronică plastică, ci un eseu de amator, care a mai umblat,cât de cât, prin muzeele lumii sau a deschis destule albume de pictură. Nu am să comentez, prin urmare, nici policromia, nici compoziția, nici alte aspecte strict tehnice. Am să vă spun, în schimb, ce îmi transmite mie pictura lui Val Gheorghiu și, mai ales, cu ce mă ispitesc aceste Siluete. Titlul are skepsisul lui bine gândit: femeia nu este înfățișată în corporalitatea sa care, la mulți pictori, capătă aspecte rubensiene (pentru că odaliscele filiforme sunt mai puțin atractive pentru artist), ci doar prin liniile gracile, caline, muzicale, pe care le observă ochiul estetului, bine exersat. Sper că nu năruiesc nici un mit dacă afirm că, pentru Val Gheorghiu, femeia este în primul rând un obiect estetic (în al doilea rând nu știu ce este).Desenul lui Val Gheorghiu nu surprinde opulența trupului feminin, ci doar schițează linia pe care acesta o trasează în spațiu. E mai multă sugestie în tablourile sale decât senzualism fățiș, debordant. Ceea ce există din plin în aceste viziuni este grația, ca atribut principal al feminității. Nu întâmplător fiecare siluetă este însoțită de spectrul unei feline sau al unei păsări, care subliniază, o dată în plus, armonia feminină care se detașează pe fundalul mai mereu apăsător, sumbru al pânzei.

„Personajele” lui Val Gheorghiu se situează între figurativ și nonfigurativ, amintindu-mi, poate nepotrivit (și păstrând, firește, proporțiile), de siluetele lui Matisse, minus stridența fovistă a acestora din urmă. În orice caz, erotismul nu mai este un efect al formelor, ci unul al sugestiei, ba chiar al atitudinii feminine, care imprimă o putere de seducție mult mai mare. Aceste „siluete” nici nu sunt, de fapt, femei, ci au un mister aparte, de năluci. Sunt iele, care atrag fără posibilitatea împotrivirii. În aceste tablouri, perspectiva este lirică, nu realistă.

Aș mai spune, în semn de admirație, că pictura lui Val Gheorghiu este frivolă. Nu în înțelesul comun, peiorativ al acestui cuvânt,ci într-un sens special, la care, într-un mai vechi eseu, medita și pictorul: „Ce eforturi depunem să ne motivăm frivolitatea!. (Să ne-o motivăm, dar și să ne-o salvăm). Pentru că oricât am ține să nu fim considerați frivoli, undeva, în țesuturile adânci ale alcătuirii noastre – cât de nobilă o fi ea - stă pitită fărâma blamabilă, de vreme ce suntem convinși – nu numai noi, artiștii dar și matematicienii – că mica doză de adjuvant frivol face bine chiar și celui mai sobru demers, o face la urma urmei, mult mai comestibilă”. Nu aveți decât să strâmbați din nas. Eu unul admir fără preget pledoaria pentru frivolitate pe care Val Gheorghiu o face și o practică cu impecabilă convingere. Al. Paleologu, un alt mare rafinat, aducea și el prinosul acestei mare calități a spiritului liber. Nu, nu e vorba de exces, de vulgaritate, de superficialitate ori de alte astfel de păcate capitale. Dimpotrivă, am impresia că fără doza necesară de frivolitate, seriozitatea ajunge să se autoparodieze involuntar, să anchilozeze și să clacheze în stupiditate. Nu cred în cărturarul care practică imperturbabil exilul în bibliotecă și nu-și face timp să mai admire, măcar ca pe o apariție livrescă, silueta unei puștoaice sau în pictorul care nu privește decât spre odaliscele maeștrilor, refuzând să vadă lumea din jur, pe motiv că ar fi…frivolă. Și oare chiar nu există nici un strop de frivolitate la Mozart? Inteligența mai are nevoie de momente de respiro și, decât să le consume în puseuri de imbecilitate, e preferabilă o baie de frivolitate subțire. Recomandabilă parcă mai curând domnilor… Pictura lui Val Gheorghiu este recomandabilă, în schimb și doamnelor

Bogdan Crețu,