ALECU IVAN GHILIA – Lumina din adâncuri

Mirosul toamnei este unic ca şi sufletul unor oameni aleşi. Şi la fel de complex şi profund. Toamna se lasă s-o judeci şi s-o guşti pe îndelete, cu toate simţurile. În această toamnă la Galeriile DANA din str. Cujbă, un mare artist, Alecu Ivan Ghilia, nu ne-a dat voie să intrăm în urma lui, poftindu-ne, cu modestia-i ştiută, în OPERĂ. Vieţile pictorilor, sculptorilor, regizorilor, scriitorilor – ne-au obişnuit să le citim şi să le repovestim după canoanele vremii. Rigorile clasicismului puneau în paranteză persoana autorului, romantismul aducea în prim plan subiectivitatea, ridicând-o la rangul de principiu suprem: autorul, virtuţile Operei fiindu-i atribuite, automat şi persoanei, conferindu-i statutul de “personalitate marcantă” a generaţiei sale. Cu atât mai greu este astăzi a prezenta biografia artistului (pictor, scriitor, scenarist) Alecu Ivan Ghilia, fără a face concesii nici foamei publice de idoli şi superlative, nici reflexelor iconoclaste ale postmodernităţii.

Critica s-a obişnuit să caute persoana autorului în şi printre toate fibrele operei, biografia autorului devenind un seducător pretext de relecturare psiho-critică a operei; astfel am învăţat să căutăm pragmatic cu voluptate chiar tainele sau semnele textului artistic în textul vieţii. Analiza aceasta, un fel de vivisecţie a spiritului a uitat că ceea ce ţin în mână (hermeneuţii!) este sufletul creator, plasma duhului creator.

Şi totuşi, Alecu Ivan Ghilia s-a născut la 1 martie 1930, în satul Ghilia, comuna Şendriceni, judeţul Botoşani. Între 1948-1950 îl are ca profesor de pictură pe maestrul Corneliu Baba, la Academia de Belle-Arte din Iaşi. În timpul studenţiei ieşene debutează în literatură, cu poezie şi proză. Anul 1958 îi aduce consacrarea în literatură cu romanul “Cuscrii” primind şi Premiul Academiei Române. Publică romane precum: “Îngerii biciuiţi”, “Ieşirea din Apocalipsă”, “Recviem pentru vii”, “Un Oscar pentru Ana”, “Lumina din adâncuri”, “Întoarcerea bărbaţilor”, “Piramida”, “Bastardul” ş.a. Regizori de renume precum Horea Popescu, Lucian Bratu, Virgil Calotescu şi Mircea Veroiu au realizat un film după scenariile realizate de artist.

La 50 de ani deschide prima expoziţie personală la Bucureşti, un “debut” primit de critică şi public cu mare interes.

Deschide numeroase expoziţii în ţară şi străinătate. Expune la Moscova, Varşovia, New York, Las Vegas, Veneţia, Bruxelles.

Lucrările sale figurează în muzeul Yeshiva University din New York şi în colecţii particulare din România, Germania, Polonia, Canada, Japonia, SUA, Italia. A fost distins cu importante premii: Premiul Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Naţional de Proză Mihai Eminescu, Premiul Special şi Marele Trofeu acordat de Asociaţia pentru pace a religiilor din România, The Special Book Award -1995- in apreciation of his distinguished contribution to creative writing as author of the book Piramida, Washington D.C. Dacă dorinţa artistului ar fi împlinită, desigur şi-ar găsi locul recunoştinţei neamului şi alţi artişti remarcabili din toate domeniile artei!

Dar până ar izbuti acest demers al recunoştinţei, avem nevoie de oameni de stat şi nu de culturnici efemeri ai unei naţiuni în derivă…

Integrând taina operei, vom păstra taina creatorului, sper întru totul în spiritul lui Alecu Ivan Ghilia, în pictura căruia personajele se impun prin densitatea tăcerii, culoarea, compoziţia vorbind de la sine despre darurile duhului creator.

Alecu Ivan Ghilia face parte din familia creatorilor de universuri artistice, ale mitologiei, de “lumi” în sensul cel mai larg şi mai profund pe care poate să îl ofere puterea demiurgică a artei.

Pictura pentru Alecu Ivan Ghilia este o deschidere către sacru. Sfânta Fecioară şi Isus, Maica România, Salvatorul sunt doar câteva tablouri în care artistul purtător al celeilalte lumi şi trup al ei, o poartă cu sine… şi se transfigurează, se înduhovniceşte şi se transformă în Simbol, adică într-o unitate organică a reprezentantului şi a reprezentatului.

Elegia razelor ce mor, Cosmogonie, Adam şi Eva, este locul de neatins, antropocentric, el lasă loc naturii, sufletului peisajului. Incinta cosmică, ca apostrof plastic, devine formă expresivă a dramei, a pustiirii sufleteşti, a golului existenţial.

Compoziţiile, grădini ale sufletului, în care se adăpostesc pelerinii sunt pentru artist spaţii de trecere. Rugăciunile în culori devin spaţii ale epifaniei– “…iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul”. (III Regi, 19, 11-12).

Deşi sunt amăgitoare grădinile artistului sunt capcanele patimilor (Salomeea cu capul sfântului Cezar, Despicând istoria, Înger şi demon, Eva între stele). Artistul ne şopteşte că paradisul se află aici, dar niciodată nu-şi va pleca fruntea în nici o grădină pământeană oricât s-ar asemăna cu a Edenului.

Penelul purtat de duhul rugăciunii, redescoperă rolul artistului, acela de a înapoia cu smerenie rodul darului său; de a-l înapoia nu lumii ci altarelor ei, ci Dăruitorului, lui Dumnezeu, prin mărturisire şi împlinirea, prin Artă, a aceloraşi porunci, comune tuturor. Opera lui Alecu Ivan Ghilia e una a adâncurilor, ne apropie de materia îndumnezeită – expresie vizuală a transfigurării. Pasărea măiastră este ceea ce ştim, de fapt, dintotdeauna: pasărea este sufletul, este imaginea sufletului care scapă din trup; ea întruchipează, întotdeauna, stările superioare ale fiinţei, ea păstrează – pentru a parafraza o sintagmă a poetului Saint-John Perse – un ecou al cântecului Genezei. Omul trupesc nu-i mai cunoaşte legile. Duhul ajunge să se identifice cu necunoscutul!

Investigând misterul vitalităţii compoziţiilor Ludic I, II, Cădere, Abstract I, descoperi un crâmpei din „ cele nevăzute ale lui Dumnezeu”, ascunse în matrice.

„Dar şi cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la zidirea lumii se văd prin cugetare în făpturi” - spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 1, 20).

Adevărata frumuseţe este ruptă din CER, iar taletul artistului de a o vedea şi de a o aduce la lumină sunt daruri ale Creatorului, - „arta e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat” – spunea părintele Nicolae Steinhardt.

Prin artă Alecu Ivan Ghilia şi-a apropiat frumosul, binele şi adevărul. Oare nu acesta este limbajul cel mai direct care stă tocmai în sarcina artistului? Nu se află, oare, artistul, undeva la mijloc între sacru şi profan?

Şi, pentru a face un prim pas concret în această direcţie, poate se va găsi cineva care să rostească: Fericească-se şi sufletul aceluia care, în întunericul necredinţei, ne-a dăruit această lumină; care, în încrâncenarea nihilismelor atee, ne-a oferit - cu trudă şi scrâşnire a dinţilor – atâta blândeţe; care în amnezia generală, ne+a ajutat să ne aducem aminte de Adevăr.

Primească-şi – după făgăduinţele Fericirilor – primească adevărata Lumină, primească adevărata Blândeţe, primească adevăratul Adevăr cel care a sângerat pentru a ne oferi nouă, spre înălţare, purificatoare, Chipul speranţei umane, priveliştea imaterială a modelului teandric al fiinţei, întrevăzută de ochiul său de tină şi de duh!

Traian Mocanu,