CORNELIU VASILESCU – metafore intuitive

Expoziţia de pictură a lui Corneliu Vasilescu de la Galeriile DANA, impresionează nu numai prin ampla ei desfăşurare, ci şi prin clara punere în evidennţă a unor calităţi afirmate în timp, dar care acum definesc faza unei plenare împliniri. Evenimentul în sine se constituie ca un reper stabil al memoriei acestei toamne ieşene.

Artistul a debutat în Iaşi într-o perioadă în care inovaţia limbajului plastic era insuficient elaborat, recursul la arta modernă fiind privit ca deviaţie din concretul imediat, în fond gestul fiind socotit mai degrabă ca o atitudine de frondă, de inadaptare ideologică la „comandamentele! Epocii...

Bucureştiul prin artiştii săi, Ion Sălişteanu, Ion Nicodim, Virgil Almăşanu, Marin Gherasim, Horia Bernea, reuşeau în anii 70 să se impună cu o nouă viziune, sprijiniţi de o elită a criticii: Dan Grigorescu, Ion Frunzetti, Vasile Drăguţ, Adriana Botez-Crainic şi mai tinerii atunci Theodor Redlow, Mihai Ispir, Magola Cîrneci, Călin Dan, Mihai Drişcu ş.a.

Iaşul îmbălsămat în miros de tei, ieşea cu greu în acea vreme din scutecele realismului conjunctural prin Dan Hatmanu, Val Gheorghiu, Francisc Bartok, Ion Neagoe, Adrian Podoleanu, Nicolae Matyus, Nicolai Constantin, Dan Covătaru, impunându-se în capitală cu expoziţii personale şi de grup, de excepţie.

Noul val, Ion Gânju, Liviu Suhar, Corneliu Ionescu, Jenö Bartos, Dimitrie Gavrilean, Alexandru Ichim, Valeriu Gonceariuc îşi defineau limbajul plastic, devenind creatori de marcă ai spaţiului moldav, găsind o breşă în tradiţiile estetice locale, în mituri cosmogonice uitate...

Primul „caz de artă abstractă”, comentat în epocă a fost cel al regretatului Francisc Bartok cu „metamorfozele” sale şi expoziţiile de la galeriile „Cronica” Apollo – Bucureşti, organiozat de maestrul Dan Hatmanu, „Materie şi sens”, „Mâna”, „Serializări”, expoziţii de grup sau personale, recunoscute ca evenimente culturale de prestigiu.

Pictura lui Corneliu Vasilescu declanşează privitorului o serie de întrebări: ce putem, ce ne este permis să descifrăm în ele? Ce corespondenţe cu experienţele noastre externe sau interne ne comunică ele? Cât de mare este gradul de evidenţă al afirmaţiei or?
Părerile sunt împărţite. Prima ar fi organico-psihografică, care îi permite artistului să acţioneze conform certitudinii şi necesităţii interioare: ceea ce el formulează este un tot organic, mai mult, este expresia fără lacună a sentimentelor sale, o revelaţie directă. Şi susţine că ea a fost dată artistului pentru a transforma în forme vizibile sau palpabile impulsurile sale de modelare, fără reţineri sau pierderi, fără falsificare sau simulare. Pentru Aristotel, forma operei de artă exisă deja în sufletul artistului, mai înainte ca ea să pătrundă în materie. Aşadar, conceptul (ideea) este valoare intrisecă, care însă nu suferă nici o îngrădire în materializare, ci se relevează clar.

Materia se acomodează intenţiilor de modelare ale artistului. Intenţia şi realizarea sunt congruiente.

Artistul ştie că exteriorul şi interiorul stau, în mod vizibil, într-o legătură precisă. Exteriorul nu este decât sfârşitul, limita interiorului, iar interiorul o continuare directă a exteriorului.

Braque afirma odată: „Lucrez cu materia, nu cu ideile”.

Buchner spune înlegătură cu problema realizării: „privighetoarea poeziei cântă zilnic deasupra capului nostru, dar ce este mai fin se duce dracului, când îi smulgem penele şi o muiem în cerneală sau culoare”.

Această primă interpretare care indică artistul în acord cu toate lumile interne posibile poate fi completată şi adâncită cu o expresie a lui Baudelaire: „Ce monde-ci, dictionnaire hieroglyphique”.

Pictorul Corneliu Vasilescu nu restrânge evenimentele formale la lumea reală, nu va aştepta de la ele ca să le confirme lor (şi privitorul ulterior) datele deja cunoscute ale percepţiei, ci mai curând să realizeze – cu ajutorul lor – o extindere a conştiinţei şi experienţei.

Pictorul Pierre Soulages mărturiseşte: „Când pictez nu ascult de nici o teorie; formele, culorile, materialul şi sinteza lor stau dincolo de posibilităţile limbajului, nu permit să fie exprimate. Ceea ce pot scrie despre aceasta nu este nimic altceva decât o încercare modestă de înţelegere a ceea ce mă emoţionează şi este o necesitate pentru mine. Lucrez sub conducerea unui impuls interior, a unei dorinţe de forme şi culori anumite, de un material anumit şi abia când le-am transmis pe pânză ele mă lămuresc de ceea ce vrem. Când opera sa ia naştere sunt lămurit că ceea ce năzuiesc, abia cu ocazia pictatului aflu ce caut”. Karel Appel spune: „Nu pot să prevăd ce se întâmplă, este o surpriză”.

Acestea sunt vocile a doi pictori care s-au desolidarizat total sau parţial de înţelegerea mijloacelor de reprezentare cu conţinuturile percepţiei.

Pictura, astfel, a artistului Corneliu Vasilescu este acţiunea, ca faptă, având aliat al ei aşa numita „action painting” a zilelor noastre. Ochiul şi mâna artistului participant la evenimentul creativ dau naştere unor „metafore intuitive”.

Ne putem referi la Schiller pentru rezumarea şi motivarea acestor idei: „În ochi şi în urechi, materia care se însinuează este deja rostogolită la o parte de simţuri şi obiectul se îndepărtează de noi, pentru ca noi să-l atingem direct cu simţurile animalice. Ceea ce vedem cu ajutorul ochiului şi cel al urechii este o formă pe care o creem noi... De îndată ce (omul) începe să savureze cu ochiul şi vederea capătă pentru el o valoare independentă, atunci el este deasemenea deja liber estetic şi instinctul interpretării s-a dezvoltat.” Pentru ce poate fi actul primar metaforă? În primul rând „facerea” dă lămuriri despre materialul de configurat. Formele primare pot fi citite mai curând ca metafore de prolixităţi, ale nelimitatului şi ale începutului haotic căruia îi este caracteristic un maximum de lipsă de precizie. Cu cât mai nediferenţiat este vocabularul, cu atât mai mare liberatea felurilor de citire. În realitate este însă „situaţia” de necomunicat a începutului” (Hegel) – deşi nu se poate reprezenta decât indirect, adică prin metafore – nu este ceva diluat sau distilat, ci un lucru concret. Artistul poate lua numai metaforic în stăpânire lumea şi conţinuturile ei.

Pictura lui Corneliu Vasilescu poate fi uşor integrată picturii gestului sau taşismului. Cuvântul „tachistes” trebuie să fi fost găsit de Fénéon când, în 1889, (Eminescu pleca Dincolo), scria despre renunţarea la impresionism: „Mijloacele taşiştilor – potrivite să reprezinte viziunile scurgerii – au fost stabilite, în jurul lui 1886, de câţiva prieteni care erau interesaţi de o artă a sintezei şi a premeditării.”

Max Ernst a experimentat prima dată tehnica „dripping” – stropirea pânzei fără folosirea pensulei – în tabloul „Tânăr tulburat de zborul unei muşte .........” Dacă la început, remarca lui Duchamp, era vorba de un protest împotriva bâlciului estetic, putem afirma în fapt de apariţia unui „cal troian” în perimetrul artelor. Vă puteţi imagina lesne acum 40 de ani ce „dezordine” s-a produs în arta românească, în lagărul contemplaţiei estetice!

Acest artist unic, face dovada construirii unui sistem vizual de o forţă ieşită din comun, care a a extins vocabularul de semne într-o proiecţie abstract emoţională a concretului. Acţiunea şi gestul artistului fascinează, expoziţia de faţă este o operă de artă.

Traian Mocanu