Reflecţii comemorative la pictura lui Costache Agafiţei

La centenarul naşterii pictorului Costache Agafiţei, tentativa alcătuirii unei sinteze asupra operei sale mi se pare o îndatorire confraternă spre a încetini aşternerea grăbită de vremuri a inevitabilei uitări. Opera sa bogată şi remarcabilă şi valoarea artistică în sine, există, protejată în muzee şi numeroase colecţii private din ţară şi de peste hotare.

O privire panoramică asupra vieţii artistului care a durat 94 de ani, fiind născut în 1909, ne arată că pictorul şi opera sa alcătuiesc un fragment de memorie ce oglindeşte cel puţin pentru perimetrul picturii româneşti unele semne ale evoluţiei acesteia în veacul marilor revoluţii asupra conceptelor şi limbajelor artei. Nu înţelegem prin aceasta că pictorul despre care vorbim a fost un inovator al limbajului numaidecât în sensul artei moderne europene. Raportându-se însă la dimensiunile picturii româneşti şi în speţă a celei care circumscrie şcoala moldovenească, Costache Agafiţei alături de ceilalţi ieşeni Mihăilescu Craiu, Mihai Cămăruţ, Nicolae Popa, Eugen Bouşcă, sunt continuatori ai tradiţiei firave născută odată cu începuturile primei Academii de Artă româneşti înfiinţată prin Decret Domnesc la 1860. Înaintaşi ca Panaiteanu Bardasare, Constantin D. Stahi, Gh. Popovici sau Octav Băncilă i-au pus bazele, au creat premisele unor direcţii a căror definiţie se sintetizează sub forma specificului românesc în abordarea modernă a concepţiilor despre pictură într-o Românie abia născută.

Costache Agafiţei a fost elevul lui Octav Băncilă şi a celorlalţi profesori din timpul său. Ca tânăr pictor s-a modelat şi prin noul suflu conceptual şi pedagogic al lui Ştefan Dumitrescu şi Nicolae Tonitza. În preajma acestor spirite alese care au insuflat generaţiilor tinere în perioada interbelică ecouri de modernitate europeană, artistul şi-a conturat propria viziune asupra artei picturii.

Universul tematic al operei pictorului cuprinde spectrul larg al genurilor de la portret la compoziţie, la peisaj şi natură moartă. Compoziţiile pictorului Costache Agafiţei consemnează momente reprezentative ale istoriei românilor.

Predominante în creaţia sa sunt peisajul şi natura moartă. În peisagistică Costache Agafiţei face cronica spaţiului Moldovei şi Iaşului în momentele diferite ale anului. Colinele ce înconjoară oraşul şi panorame largi ale acestuia sunt cu emoţie şi multă sensibilitate picturală, transpuse pe suporturi de pânză şi carton.

În faţa lucrărilor lui Costache Agafiţei avem deseori impresia că privirea sa cuprinde şi înregistrează întregul inventar imagistic ce se află în câmpul său vizual, aparent fără a face o selecţie. Este doar o impresie de prim moment pentru că în etapa următoare vom remarca puterea şi talentul de a ordona elementele descoperite în aşa măsură încât ansamblul compoziţional al tabloului să-şi păstreze unitatea fără să pară supraaglomerat. Picturile sale au o anume consistenţă şi substanţialitate date de vibraţiile subtil nuanţate ale straturilor de culoare alăturate sau suprapuse. Remarcăm astfel aspectul unor densităţi care sunt specifice picturii sale dar care nu sunt expresii ale unor excese necontrolate.

Costache Agafiţei a fost unul dintre discipolii pentru care principiile pedagogice ale maestrului său Octav Băncilă, au rodit profund cu timpul dar nu într-un mod mimetic ci, dimpotrivă aducând la lumină factorii gestanţi ai creativităţii proprii, înscriindu-se în coordonatele ce definesc modernitatea specifică picturii româneşti. Agafiţei se îndepărtează de aspectul tern şi greoi al structurilor rugoase şi împăstările uneori ostentative ale maestrului deschizând privirea spre lumină prin receptarea clarităţii principiilor lui Ştefan Dumitrescu la care ecourile Cezanniene, cel puţin din perspectiva atitudinii constructive, reducţionist geometrice faţă de obiectele reprezentate şi formele lor, se fac simţite prin asimilare inteligentă şi creativă.

Paleta pictorului este organizată în funcţie de oferta coloritului local al repertoriului aflat în câmpul vizual. El se poziţionează în ipostaza celui care observă şi reprezintă plecând de la natură, interpretând în spiritul ei cele descoperite. Privitorul este invitat să ia contactul cu un ansamblu pictural construit din repertoriul descifrat de pictor şi să-i perceapă frumuseţea naturală transpusă pe pânză prin mijloacele picturii.

Fără a evada din perimetrul tonurilor locale ale obiectelor reprezentate, artistul coordonează armonia de bază a ansamblului făcând ca pete de gri, negru, galben, verde, roşu aprins, aşezate prin tuşe largi şi mărunte, pe întreaga suprafaţă, vibrate, să o anime pictural. Ca un topograf minuţios, Agafiţei este atent cu amănuntele care definesc caracterul formelor reprezentate. El face o descriere cu mijloace picturale evitând grafismul. Nu vibraţii de lumini incandescente, fulgurante şi solare însoţite de umbre convertite la statutul de complementaritate vom descoperi în pictura lui Costache Agafiţei, ci urmărirea pe suprafaţa pânzei a fiecărui centimetru pătrat cu pensula încărcată cu pasta colorată care imortalizează înnobilându-le, tonurile locale ale obiectelor şi elementelor repertoriale, vâzute într-o lumină medie, echilibrată şi constantă. Altfel spus, în pictura lui Costache Agafiţei nu suntem surprinşi de exaltări emoţionale excesive şi aleatorii, ci de perseverenţa unui spirit lucid, realist, dominat de ironie inteligentă şi încredere în sine.

În general, dacă am încerca o caracterizare literar-poetică a picturii lui Costache Agafiţei, am spune că fiecare tablou seamănă cu un ogor pe care stăpânu l-a îngrijit iar fiecare plantă şi legumă au fost semănate cu mâinile sale şi la rădăcinile lor a picurat la timpul potrivit câte un strop din sudoarea sa. El se mişcă cu privirea pe suprafaţa tabloului în toate direcţiile. Repertoriul de elemente şi obiecte, amintesc uneori de o ogradă largă în care, unelte, scule, materiale, sunt păstrate peste tot doar stăpânul este singurul care le ştie locul şi rostul pentru a fi întrebuinţate când le va sosi timpul. Pensulaţia este deasă şi densă lăsând impresia că asemeni acelui ogor prăşit cu grijă, nu va lăsa nici o porţiune pradă buruienilor. Din acest unghi privită pictura lui Costache Agafiţei, am putea spune, evident cu accent speculativ, că empatic, ea reprezintă reverberaţia materializată a lecţiilor maestrului său Octav Băncilă.

În cazul multor naturi moarte, privitorul, la început, este surprins de aspectul unor adunări zgomotoase de obiecte având, mai ales, forme predominant revolute şi care uneori lasă impresia unor „rostogoliri” pentru consolidarea supremaţiei poziţionale, dar care sunt temperate prin prezenţa bine calculată a unor obiecte care marchează trasee de stabilitate şi echilibru, fie orizontale, oblice sau verticale.

Dincolo de aceste aparenţe, o analiză mai atentă ne conduce la concluzia că artistul se remarcă printr-un simţ al geometriei consolidat şi că o întreagă structură admirabil intuită se află în spatele acelor forme aflate într-o falsă dispută. Agafiţei nu-şi propune în mod deliberat evadarea într-un univers al abstracţiilor geometrice pentru a construi ansamblul compoziţional al tabloului. Cu un ochi sigur, intuiţie şi sensibilitate pentru ceea ce, în general, definim a fi armonizare prin raporturi de valoare şi contraste de culoare atent nuanţate, pictorul oficiază ca într-un ritual ale cărui reguli sunt stabilite de când lumea şi prin care mii de înaintaşi au realizat opere care şi astăzi ne încântă.

Preocupările pictorului pentru plasticitatea compoziţiei prin opţiunea asupra repertoriului de obiecte, în cazul naturilor moarte, având drept reper structurile formale, sunt descifrabile când analizăm geometrismul fundamental ce defineşte configurarea spaţiului tabloului. Artistul este fidel reprezentării realiste dar intuiţiile sale converg prin modul de a selecta şi asocia obiectele către un univers al geometriei apropiat posibilităţilor de abstractizare.

O eventuală renunţare la descrierea realistă a repertoriului şi extragerea datelor geometriei care definesc caracterul acestora, ar fi putut, pentru un alt pictor, constitui repere referenţiale pentru crearea unor jocuri structural- geometrice prin care forme de mărimi diferite s-ar fi metamorfozat în semne plastice cu valenţe expresive şi simbolice.

Astfel spus, concentrându-ne privirea spre a depăşi aparenţele înselătoare ale realismului reprezentării, vom pătrunde în labirintul gândirii artistului până la originile ideilor care au germinat conceperea operei.

Pictorul este predispus la organizări compoziţionale aglomerate şi asocieri repertoriale imprevizibile. Pentru el toate obiectele intrate în cadrul vizual au aceeaşi importanţă iar rostul lor într-o compoziţie este de a ocupa poziţia şi locul optim pentru a susţine ideea estetico-picturală. Autorul se dovedeşte a fi un excelent orchestrator şi un abil dirijor reuşind să subordoneze ansamblul legilor armoniei, echilibrului şi expresivităţii plastice. El împacă elementele alăturându-le în aşa fel încât punerea în valoare a fiecăruia să nu fie alterată. Ierarhiile sunt stabilite după criteriile formei, culori, stări tonal-valorice, ordonându-se după logica firească armonico-plastică. El ştie să pună în toate „picătura de măsură” necesară şi stăpâneşte modalităţile de a drămui cu atentă parcimonie părţile şi componentele într-un tablou.

Sunt, de fapt elementele esenţiale care dau operei sale nota personalizată evidentă prin măestria şi inteligenţa cu care le organizează în spaţiul tabloului; interpretează raporturile dintre gol şi plin, formele definitorii ale obiectelor şi integrarea lor ansamblului.

Evident pentru opera lui Costache Agafiţei este duhul unui specific „neaoşism moldovenesc”, hâtru dar respectuos totodată faţă de lucrurile ce fac parte din universul său material. La prima vedere pictura sa pare a fi susţinută prin împăstări substanţiale şi straturi de culori suprapuse în şedinţe de lucru repetate. De fapt straturile de culori sunt subţiri; tuşa măruntă şi mult nuanţată ceea ce face ca impresia amintită să înşele ochiul. Paleta pictorului este aservită spectrului cromatic cald cu dominante de galben, roşu, ocru, verde şi albastru la antipod. Sunt armonii tonice, vii, mai puţin elaborate, sofisticate şi pseudorafinate.

Prolific şi divers, Costache Agafiţei a acordat naturii moarte şi peisajului, un statut preferenţial pentru opera sa. Într-o viziune analitică şi reprezentare realistă, pictorul agreează obiectele şi elementele repertoriului său pentru frumuseţea lor în sine, fără a fi preocupat de investirea acestora cu semnificaţii simbolice. El observă realitatea şi o reprezintă aşa cum o vede şi o înţelege.

Spectrul repertorial în picturile lui Agafiţei este larg generos. Aproape toate mediile şi regnurile par a-şi fi desemnat metaforic, reprezentanţii. Flori de câmp sau crescute în grădinile modeste din mahalalele târgului; fructe şi legume, de la cele indigene, la altele ce amintesc de lumi exotice; vase cu forme şi din materiale diverse, de la cele decorative la altele îndelung întrebuinţate pentru activităţi prozaice zilnice; portrete ale unor personalităţi în vogă la momentul reprezentării, bărbaţi şi femei; tineri sau vârstnici, oameni de condiţie socială diferenţiată sunt făpturi asupra cărora, pentru câteva clipe, pictorul şi-a concentrat privirea fixându-le chipurile pe suprafeţele unor suporturi totdeauna atent pregătite. Cu acelaşi interes şi respect profesional faţă de toate acestea, el s-a concentrat atunci când în intimitatea atelierului a oficiat actul reprezentării. Lumea care defineşte viziunea pictorului este cea reală alcătuită din forme şi obiecte în mijlocul cărora a trăit aproape o sută de ani. El nu a idealizat-o căutând formule convenţional-estetice de exprimare a unor sinteze stilistice ci s-a străduit cu onestitate şi cuviinţă să descifreze acest univers spre al reprezenta prin mijloace potrivite firii, talentului şi gândirii sale.

Şi în cazul lu Costache Agafiţei artist a cărui operă este emblematică pentru pictura moldovenească din sec. XX, Galeriile Dana prin generozitatea d-lui ing. Mihai Pascal şi colaboratorii săi, i-au adus cuvenitul omagiu organizând expoziţia care ne-a prilejuit reflecţiile comemorative mai sus exprimate.

pictor Liviu Suhar