Primăvara la Galeriile DANA

DANA FLORILOR

            Un univers floral, aceasta este tema rezolvată de curatorii expoziţiei, astăzi, la galeriile DANA din Cujbă, spaţiu generos în care pictori din generaţii diferite aduc un omagiu femeii în special şi primăverii care se lasă aşteptată...

            În această oază de linişte şi confort vizitatorul se poate regăsi pe sine în ambianţa cromatică a lucrurilor expuse, într-o impresionantă gamă de culori şi forme, dorite mereu şi găsindu-şi oriunde locul în habitatul contemporan.

            „Poporului român îi plac florile. De ele se leagă multe obiceiuri din evenimentele cele mai însemnate ale vieţii. În scăldătoarea copiilor se pun flori, copilul să fie vesel, să râdă ca florile, viaţa toată. Cât ţine vara, icoanele în biserici sunt împodobite cu flori; credincioasa nu se duce la biserică fără măcar un bucheţel de busuioc în mână. La moarte, tot flori se azvârl pe raclă, iar la căpătâiul mormântului se răsădeşte măcar o plantă...” (I. Simionescu). Limbajul florilor a fascinat dintotdeauna lumea artelor, i-a inspirat pe cei care s-au aplecat asupra semnificaţiei simbolurilor, condiţionate în fiecare de sensibilitate, emoţii, sentimente, ce au legat punţi între inimi...

            Florile simbolizează energie solară condensată şi manifestată. Florile captează forţa focului din măruntaiele pământului şi primesc energia soarelui. Ele adună această putere; de aici întrebuinţarea lor în ritualuri magice, producerea unor parfumuri ameţitoare etc.

            Florile simbolizează şi manifestarea energiei în feluritele ei forme, cum ar fi descompunerea luminii în diferite culori.

            Ca manifestare a vieţii, ele sunt inseparabile de apă ca şi de soare. Legăturile dintre cele două simboluri – apa şi floarea – sunt uşor de înţeles. Apele poartă într-însele germeni, toţi germenii. Floarea de lotus exprimă manifestarea Cosmosului, apariţia formelor. Lotusul care iese din ape exprimă însăşi procesiunea cosmică.

            Dacă florile au în tradiţia vedică, virtuţi medicinale, este pentru că ele înseşi sunt daruri ale cerului şi rădăcini ale vieţii. Ele sunt invocate ca divinităţi:

„La început au fost apele/ şi florile Cerului:/ Florile/ care sunt ale tuturor zeilor,/ cele care dau viaţă/ oamenilor.../ Flori cu sumedenie de frunze,/ de moarte şi zbucium/ izbăviţi-mă!” (Atharva-Veda, 8, 7, în Vedv, 177-178).

            Parfumul florilor este de asemenea un simbol de lumină. Parfumul este lumină, spunea Victor Hugo iar Balzac adăuga, orice parfum este o combinaţie de aer şi de lumină. Ritualul hindus îl leagă de elementul aer.

            Experienţele asupra imaginilor mentale ale medicilor Fretigny şi Virel au demonstrat că parfumurile şi mirosurile acţionează asupra psihismului. Ele înlesnesc apariţia imaginilor şi a scenelor semnificative. Aceste imagini, la rândul lor, suscită şi orientează emoţiile şi dorinţele; se mai pot lega şi de trecutul îndepărtat. Heliotropina, în special, induce imagini de flori şi de grădini, de obiecte parfumate; ea trezeşte senzualitatea.

            Gingaşele panseluţe (Agafiţei, Hârtopeanu, Băncilă) au cinci petale divers colorate (simbolul omului) îl desemnează pe om tocmai prin ceea ce îi este propriu: este gând; şi este astfel aleasă pentru simbolul ce-l poartă, meditaţia şi cugetarea.

            Trandafirul, minunat prin frumuseţea, forma şi parfumul său, este floarea cea mai des folosită în pictură atât în orient cât şi occident. Trandafirul simbolizează cupa vieţii, sufletul, inima, iubirea. Poate fi contemplat ca o mandala şi poate fi socotit drept un centru mistic.

În iconografia creştină, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele lui Hristos, fie o transfigurare a picăturilor de sânge, fie simbolul rănilor lui Hristos. Într-un simbol rozacrucian apar cinci trandafiri, unul în centru şi câte unul pe fiecare braţ al Crucii. Aceste imagini evocă fie Graalul, fie roua cerească a Mântuirii.

            Angelus Silesius spune că trandafirul sau roza este imaginea sufletului, ori a lui Hristos care-ţi pune pecetea pe sufletul omului. Trandafirul de aur, sfinţit odinioară de Papă în cea de-a patra duminică din Postul mare, era un simbol de putere şi de învăţătură duhovnicescă.

            În veacul al şaptelea Beda spunea că mormântul lui Iisus Hristos era vopsit cu o culoare de alb amestecat cu roşu. Aceste două elemente consitutive ale culorii roz-roşul şi albul – apar cu valoarea lor simbolică tradiţională, pe toate planurile, de la cel profan la cel sacru. Pasiune şi puritate sau ofrandele de trandafiri albi şi de trandafiri roşii pe de o parte, apar ca diferenţă între iubirea transcendentă şi de o înţelepciune divină pe de altă parte. Pe blogoanele călugăriţelor, se arată în lucrarea Palatul Cinstirii, se aşează o cunună alcătuită din ramuri de trandafir alb cu frunze, flori şi spini, ceea ce arată castitatea pe care şi-au păstrat-o ele printre spinii şi mortificările vieţii.

            Iubirea paradisiacă va fi, la Dante, comparată cu centrul rozei: „Spre miezul rozei ce/ se înalţă-n fire/ şi, către cel ce pururi o-ncălzeşte,/ miresme-adie-n semn de preamărire,/ mă duse doamna.” (Dante, Paradisul, 30, 125-128).

            Trandafirul alb sau roşu (v. Hatmanu, Podoleanu, Ghe. Ionescu, Gr. Popovici, Mihăilescu Craiu etc.) este preferat alchimiştilor; adesea, tratatele lor purtau numele de Trandafiri ai filozofilor, Trandafirul alb, ca şi crinul, a fost asociat cu faza albedo, ţelul operei celei mici, în vreme ce trandafirul roşu a fost asociat cu faza rubedo, scopul Marii Opere. Majoritatea acestor trandafiri au şapte petale, fiecare evocând un metal sau o operaţiune a lucrării (Vana, 27).

            Violetul floral, culoare a măsurii, făcută din roşu şi albastru în proporţii identice a suscitat interesul politicienilor stârnind patimi, consacrând lideri ai flacării violet, etc., este în fond echilibrul între pământ şi cer, simţuri şi spirit, patimă şi inteligenţă, iubire şi înţelepciune.

            Arcanul al XIII-lea din Taroc, numit Temperanţă sau Cumpătarea, reprezintă un înger care ţine în mână două vase, unul albastru şi celălalt roşu, între care curge un fluid incolor, apa vitală. Violetul, invizibil pe reprezentare este rezultatul acestui schimb neîncetat între roşul htonian al forţei impulsive şi albastrul ceresc.

            Se înţelege că violetul este culoarea tainei: în spatele lui se săvârşeşte nevăzutul mister al reîncarnării sau, cel puţin al transformării. Pe monumentele simbolice ale Evului Mediu Iisus Hristos poartă un veşmânt violet în timpul patimilor, adică atunci când şi-a asumat deplin încarnarea, când, în clipa împlinirii sacrificiului, uneşte total în el Omul, fiu al pământului pe care-l va răscumpăra cu Duhul ceresc, nemuritor, în care se va întoarce. Acelaşi simbolism îmbracă în violet corul bisericilor în Vinerea mare. Veşmântul violet al episcopului însărcinat să-şi păstorească turma este emblema măsurii a cumpătării.

            Crizantema din Japonia, China până în Europa, mai multe omofonii îi acordă un rol de mediator între cer şi pământ, şi o asociază nu numai naţiunilor de longevitate şi imortalitate, dar şi celor de plenitudine, de totalitate.

            Crizantema a fost şi este îmbrăţişată de pictori prin marea diversitate cromatică. Este o floare a toamnei tihnite după terminarea muncilor, de aceea filozoful Zhon Dunyl o vede „printre celelalte flori, drept cea care se ascunde şi fuge de lume”. Poetul Suo Gougoh din epoca Tang face din ea emblema simplităţii, a spontaneităţii fireşti şi discrete a tasiştilor, ceea ce nu este, în definitiv, prea diferit.

            Nu putem aminti de anemonele lui Luchian, însăşi un motiv de inspiraţie pictorilor ce simbolizează întâi de toate efemerul. Ea este floarea lui Adonis în Metamorfoze: „Ea stropi cu nectar mirositor sângele care, atins, se umflă, aşa cum, atunci când plouă se ridică băşici străvezii pe suprafaţa apei. N-a zăbovit mai mult de o oră şi din sânge s-a născut o floare de culoarea sângelui, asemenea aceleia pe care o au rodiile ce-şi ascund seminţele sub coaja lor subţire. Totuşi ea e de scurtă durată, căci, neţinându-se bine şi fiind prea uşoară, o scutură aceleaşi vânturi care-i poartă numele.” (10. vr. 710-735, trad. David Popescu).

            Anemona este o floare singuratecă, care defineşte singurătatea artistului, a cărei culoare roşie atrage privirile. Ea apare astfel legată de suflul Spiritului, fiind simbolul sufletului deschis influeţelor spirituale. Floare de sânge, zămislită de vânt şi purtată pe aripile lui, ea dezvăluie atât bogăţia şi risipa vieţii, cât şi precaritatea ei.

            Expoziţia de faţă cuprinde lucrări de excepţie din colecţiile unor personalităţi ale Iaşului: prof. univ. Adrian ALDEA, prof. univ. dr. Hortensiu ALDEA, dr. Alex Cărăuleanu, prof. univ. dr. Mihai Diaconescu, artista plastică Doina Bălţatu şi bineînţeles ale gazdei, ing. Mihai Pascal.

            Selecţia lucrărilor cuprinde în ansamblu ei nume de prestigiu ai artei româneşti, din generaţii diferite, după cum urmează: Costache Agafiţei, Călin Alupi, Felix Aftene, Octav Băncilă, Francisc Bartok, Aurel Băeşu, Adam Bălţatu, Otto Briese, Traian Brădean, Angela Popa Brădean, Zamfira Bîrzu, Eugen Ştefan Bouşcă, Alexandru Ciucurencu, Victor Mihăilecu Craiu, Mihai Cămăruţ, Rudolf Schweitzer Cumpănă, Mircea Eugen, Iulia Hălăucescu, Dan Hatmanu, Petre Hârtopeanu, Gheorghe Ionescu, Dem Iordache, Mircea Ispir, Gheorghe Maftei, Ion Musceleanu, Traian Mocanu, Florin Morun, Constantin Piliuţă, Nicolae Popa, Nicolae Suciu, Adina Toader, Constantin Tofan, Gheorghe Vânătoru.

            Florile, modele perene destinate unui studiu infinit au fost şi vor rămâne pretextul acestor încântătoare exerciţii de atelier şi aşa cum mă aşteptam, privindu-le am prilejul de a vă invita în Dana florilor, în această oază de frumuseţe ieşeană. Vă aşteptăm!

 

Traian Mocanu