Reîntâlnire cu pictorul Adrian Podoleanu

Într-o lungă confesiune televizată din 2002, anul când Adrian Podoleanu rostuia 75 de ani de viață, artistul ni se dezvăluia ca un promotor statornic și roditor al culorilor de apă. El se înscrie astfel, cum ne mărturisea, în continuitatea lucrării zugravilor ce-au plăsmuit frescele mănăstirilor bucovinene, mânuitori desăvârșiți ai acestei tehnici artistice. Îndeobște, când se vorbește de culorile de apă, gândul zboară la acuarelă, gen cultivat de Adrian Podoleanu cu grațioasă, originală și, în același timp, puternică rostire.

Zămislirile sale pe acest tărâm, ca niște expresii distilate ale sublimului din realitatea înconjurătoare, poeticești priveliști parcă ale visării cu ochii deschiși, l-au impus pe pictorul de la Iași ca pe unul dintre maeștrii genului din România. Dar după ce a suit atât de înalt în această partitură, creatorul a cam încetat să o mai frecventeze cu asiduitatea începuturilor și s-a dedat uleiului și pastelului, ceea ce i-a adus chiar unele reproșuri din partea celor care duceau dorul creațiilor sale în acuarelă. Acestora, Adrian Podoleanu le-a răspuns de fiecare dată, negând ruperea de culorile de apă. Dimpotrivă, a spus artistul, faptele sale de artă demonstrează situarea pe mai departe în acest univers și pun în lumină efortul lui de a ajunge la expresivități și rezolvări noi.

Adrian Podoleanu, cum ne-o arată elocvent lucrările întregii sale creații, a zidit pe temelia culorilor de apă și când a lucrat în ulei. Peliculele succesive de ulei, așezate rafinat peste culoarea primară, genuină, n-au făcut decât să pună în valoare mai bine sclipătul de nestemat rar al cromaticii sale. A rezultat din această manieră de lucru, fruct al unor căutări lungi, laborioase, răbdurii și rodnice, o caracteristică particulară a picturii colorismului. În aceste translucide și sclipitoare colori se scaldă peisajele lui Adrian Podoleanu, cititor subtil și de adânc al duhului locurilor. E darul din părinți în părinți. Pe malul Cogîlnicului, aproape de Nistru, copilul Adrian a deschis ochii într-o lume a mirificului natural și dorului nestins de spații. Tot acolo a prins gustul și bucuria culorii reavăne, așa cum o așternea mama, când trăgea brâiele la casă, pe care le strica cu inegalabilă voluptate năzbâtiosul și năzdrăvanul copil, pictorul de mai târziu. Cu o asemenea zestre a plecat spre pictură. S-au adăugat lecțiile succesive de la Cluj, Iași și București, care i-au dat cutezanța de a se măsura cu sine și cu alții într-o permanentă tentativă de singularizare, dar și de inserare fertilă într-o școală, într-un curent.

Sapă, sapă, până dă de apă

În privința peisajului, firul pe care Adrian Podoleanu a încercat să-l ducă mai departe, în chip propriu, a fost, după cum observa și Petru Comarnescu, cel al lui Pallady, ale cărui peisaje parcă ale subțirimirilor japoneze, dar și pulsațiilor viguroase l-au inspirat. Le-a dus mai departe în spirit, în rafinament, în decupaj, dar cu sunetul său, cu acea vâlvătaie a culorii, cu ecouri de cucuteniană ceramică. Adrian Podoleanu nu e numai un peisagist de stirpe boierească, ci și un portretist din cei pătrunzători și substanțiali, cu manifestă personalitate. În portretistică, pictorul caută, aidoma fântânarului, vâna de apă. Sapă, sapă, până de apă. Vederile sale sunt necanonice, cel mai adesea. Accentele expresioniste,presărate insidios, nu tulbură armonia ansamblului, ci o întăresc, relevând zone ale umanității nebănuite și purtătoare de fermecătoare frumusețe lăuntrică. Portretistul se aproprie de sufletul oamenilor, captează lumina interioară, cea a caracterelor, cu îndrăzneala dobândită mai ales după șederea în preajma lui Alexandru Ciucurencu, care cum singur o spune, a reprezentat o cotitură în creația sa. Iașul i-a irigat cu lirism paleta, suprapus peste cel de acasă, din Basarabia, Clujul, unde i-a avut profesori pe Aurel Ciupe, Petru Feber, Teodor Cohașa, Anton Lazăr, i-a forjat meșteșugul, iar Bucureștiul i-a dăruit elanul înnoitor.

Adrian Podoleanu e consecvent cu el însuși. Își urmărește cu cerbicie țintele. Umblă după expresivități în forme cât mai pure. A trudit tenace și a suit pragurile râvnite. E rapsodul lumii în care trăiește, cu zăcăminte de frumusețe neexplorate. Pictura sa ni le dezvăluie măiestrit și cu privire proaspătă. Pictorul a știut a recepta printr-o intensă comuniune realitatea și a ne-o restitui în cheie proprie, obligându-ne pe noi, privitorii, la un exercițiu de abstractizare. Prizăm și apoi îmbrățișăm ca pe ceva drag nouă, știut și neștiut, priveliștile sale. Sunt opera unui virtuoz al culorilor de apă. Creatorul, meșter iscusit, scoate la iveală, învelindu-le în odăjdiile uleiului, presărându-le cu pulberile pastelului, miezul strălucitor al bătrânelor și veșnic tinerelor culori de apă.

Chipul unuia dintre artiștii români importanți

Cu toate aceste fermecate priveliști ne e dat să ne desfătăm într-o expoziție eveniment, în Retrospectiva deschisă în acest început de vară 2010 l sediul din strada prof. Cujbă al Galeriei „Dana”. Sunt între cele peste o sută de lucrări expuse multe piese definitorii pentru anotimpul deplinei maturități artistice, dar și altele de tinerețe. E vorba de cuceritoarele schițe ce reprezintă sâmburii inspirați ai unor creații ulterioare de referință. Niciodată până acum arătate publicului, acestea ne dezvăluie taine ale laboratorului de creație al artistului, felul în care s-a alcătuit, printr-un demers al cerebralității, cu o solidă „ars poetica”, întinsa și policroma operă a lui Adrian Podoleanu. Acesta a crescut, s-a pârguit roditor ca un câmp din cele înfloritoare, deoarece sămânța a fost din cele bune și grijirea truditorului exemplară.

Într-o fericită complementaritate, retrospectivei s-a alăturat publicarea albumului „Adrian Podoleanu”, realizat de soția sa Georgeta, muzeograful de vocație, fiica Adriana, pictor și designer, și de devotatul galerist Octav Jiga. Această carte reconstituie poliedric chipul unuia dintre artiștii români importanți ai Iașilor, pe care Galeria „Dana”, continuând generos direcția promovată de mentorul ei, inginerul Mihai Pascal, îl aduce din nou, într-un veritabil regal, înaintea iubitorilor de artă.

CREZ ARTISTIC

„Din tot răul iese câte un bine. Binele a fost că a trebuit sa iau calea pribegiei și astfel am văzut meleagurile țării, nu de dincolo de negură”, ci de dincolo de Prut. Am bătut tot cuprinsul românesc și am cunoscut românii din toate provinciile. Am umblat aproape prin întreaga țară și m-am scăldat în minunăția de peisaj și oameni a meleagurilor românești. Am agonisit. Se petrecea tămăduitor în momentele când eram fugăriți de Miliția noastră (din Basarabia- n.r.) în cârdășie cu cea a ocupantului. Ne retrăgeam pe malurile râurilor, pe marginea pădurilor, prin periferiile orașelor. Așa am intrat în viață nu idilic, ci în toată complexitatea ei.”

„În crezul meu despre imagine mi-am propus ca imaginile să fie construite pe anumite percepte și scheme de compoziție. De fapt, sunt ascunse în întregul tablou. Nu apar frust, decorativ și demonstrativ, că iată eu fac o pictură în planuri abstracte. Am încercat să dau viață acelor planuri, care de altfel sunt abstracte, să le dau viață printr-o analiză mai aprofundată și prin legătura dintre detaliu și ansamblu, între amănunt și întreg. Cam pe aici mi-am purtat gândurile. Sigur, orice lucrare dacă o întoarcem, o supunem unei răsturnări, se produce în creierul nostru o percepere a imaginii, care de fapt este abstractă. Și în felul acesta chiar îmi controlez imaginea. Văd dacă din punct de vedere profesional răspunde schemei plastice propuse.

Grigore Ilisei, scriitor