Saloanele profesorilor sau arta ca terapie...

Pe fondul angoasant al începutului de an, maladiile socialului nu pot fi tratate decât prin revenirea la normalitatea politico-economică și permanent dialog. Nu ar trebui ignorate spațiile privilegiate ale meditației, ambianței mereu eterată a galeriilor de artă. Abundenta ofertă a creatorilor de frumos ține de generozitatea unei profesii care presupune dialogul cu tine însuși, dar și cu ceilalți. Când toată lumea vorbește este de presupus că nu mai ascultă nimeni. Arta pare, în asemenea circumstanțe, un fel de terapeutică socială, o expresie a dorinței vitale de liniște și firesc. Unii se reculeg într-o biserică sau capelă, alții într-o expoziție. Alternativele trimit la ideea de libertate.

Sunt de amintit expozițiile de la Centrul Cultural Eminescu din Copou unde numele poetului a fost evocat cu smerenia cuvenită, iar artiștii au făcut prin metafore plastice un veritabil elogiu poetului simbol al literaturii române. Strădaniile pentru asemenea manifestări culturale majore aparțin tuturor expozanților, dar, în special, Ofelia Huțul și Mariea Boz care, cu un devotament de excepție, și-au onorat misiunea deloc ușoară. Atmosfera vernisajului, interesul publicului, calitatea operelor expuse au constituit reperele unei incontestabile reușite, memorabile chiar. Diversitatea viziunilor, grafice, picturale sau sculpturale a asigurat o lectură în chei simbolice diferite, personalizate prin stil și expresie. Practic s-a ilustrat ideea că despre omul și creatorul Eminescu se va găsi mereu ceva de spus, ceva de transmis celorlalți.

Acordarea unor distincții și, mai ales, a medaliilor Eminescu a generat un moment de mare emoție și de satisfacție, amintind vremurile trecute când artiștilor li se confereau astfel de meritate simboluri ale recunoștinței. Stăruința organizatorilor a fost răsplătită de numeroasa prezență prin emoția colectivă ce i-a cuprins simultan pe expozanți și pe cei din public. Recitalul poetic, marcat de sfială, a fost dovada înțelegerii unui act cultural de subtilă vibrație afectivă.

Cele trei expoziții la care fac referire a culminat cu Salonul profesorilor de arte vizuale de la Galeriile Dana din strada Cujbă. Aici, spațiul generos, prezența numerosului public, calitatea elevată a exponatelor a predispus la un tip de lectură plastică nuanțată și pilduitoare. Ideea de a invita artiști din Suceava sau de la Chișinău s-a dovedit inspirată asigurând prin aceasta varietate și chiar o dimensiune subtil concurențială. Ne amintim celebrul dicton potrivit căruia dacă mă analizez mă detest, dacă mă compar mă felicit... Desigur, spiritul întrecerii există și e bine că așa stau lucrurile. Profesorii, foștii lor studenți, debutanții s-au regăsit între ceilalți și avantajul este reciproc. Liviu Suhar sau Dan Covătaru , regretatul Adrian Podoleanu, Constantin Tofan, Valentin Sava, Jenö Bartos, Atena Simionescu, Dimitrie Gavrilean, Valeriu Gonceariuc ș.a. stabilesc reperele înalte ale selecției pe care au onorat-o majoritatea expozanților. Libertatea de expresie, spiritul inovativ al celor mai tineri au dinamizat interesul pentru evaluarea individuală și necesitatea de a diversifica viziunile artistice în acord cu soluțiile plastice moderne cultivate în spațiul european și nu numai.

Pare a fi destul de limpede faptul că unii artiști preferă încă să aibă raporturi oneste cu natura în expresia ei sublimată prin viziune individuală, prin arhitectura stabilă a compoziției, alții preferă invenția pură, simbolică, fără urmă de servitute în relație cu vizibilul. Nu este vorba despre vreo segregare, ci doar de opțiuni distincte și de așteptările unui public care va rămâne mereu diferit. Ceea ce ar trebui să fie un punct comun între generații nu poate fi altceva decât ideea de valoare, singura ca reper stabil, indiferent de instrumentarul tehnico-plastic sau abilitatea cromatică. Ansamblul are coerența diversității și nivelul general indică rolul major al profesionalismului. Unii se caută cu fervoare, chiar dacă s-au găsit, alții au găsit, fără să se caute. Suprafețele construite laborios, cu rigoare și aplicație, cromatismul adecvat temei, rafinamentul nu țin seama de generații artistice, chiar dacă diferențele sunt evidente. Spectacolul vizual în ansamblu, comentariile critice aplicate nu pot exclude extremele. Figurativul încă mai stăruie în unele lucrări, dar nu ignoră dreptul altora la soluții post-moderne sau trans-post-moderne, de a apela la conceptul de libertate interioară, de opțiune și de risc.. Oricum, sub presiunea permanentei avangarde și a ideii de destrucție a formei, limbajul aproape gestual are și el adepți legitimi. Cele mai rezonante compoziții au preferat însă o soluție de mediere, astfel încât și specialistul și neofitul să poată avea măcar un început de dialog cu opera și cu transcendentul ei. În fapt, cei mai mulți dintre expozanți și-au onorat profesia iar sensul evoluțiilor individuale indică cristalizări de viziune și rafinare a stilurilor personalizate. Între cei care s-au distins, am remarcat organizatoarele Salonului, Ofelia Huțul și Mariea Boz a căror devoțiune și aplicație organizatorică au pus în valoare creația unor artiști ca Angela Pitaru Bolnavu și Lucia Pușcașu, Nicolae Moroșanu sau Camelia Rusu Sadovei de la Suceava, Sorin Purcaru și Mihai Iațeșen, Ilie Bostan și Doina Tudor, Eleonora Brigalda, Valeria Barbas de la Chișinău, Mihai Zaiț și Mihai Coțovanu, Stelian Onica, Doina Tudor, Ioan Vânău, Nicolae Ciochină, Viorica Bolat, Mariana Stratulat sau Mihaela Știrbu, Dorin Lehaci, Cornelia Brustureanu, Miea Grivincă, Eugen Mircea, Teodor Hașegan, Constantin Crengăniș sau Smaranda Bostan, Elena Chira Mihăilă, Mădălina Berzentu și încă mulți alții...

Spectacolul artelor frumoase ieșene, găzduit cu generozitatea cunoscută de Galeriile Dana din strada Cujbă, a avut și are un substanțial impact public. Actorii implicați în eveniment și spectatorii, sperăm a rămâne parteneri pe termen lung. Medaliile salonului – o idee pe care o salutăm – ne plasează în orizontul de respect al înaintașilor, cei care, în condiții la fel de vitrege, au oferit concitadinilor ieșeni o fărâmă de speranță...

Valentin Ciucă, critic de artă