În spaţiul artelor vizuale din Botoşani, pictorul Cornel Dumitriu s-a impus în timp ca un veritabil leader, serios, tenace, mobil în iniţiativele sale de animator al breslei. Expune cu o periodicitate remarcabilă în toată ţara, beneficiază de comentarii pozitive şi gestionează o cochetă Galerie de Artă unde invită confraţii cu care se simte afin. Această mobilitate, deseori febrilă, indică un temperament cu arderi intense şi convingătoare. Mulţi îl preţuiesc cu adevărat, destui nu pot ţine pasul cu el şi şuşotesc, după obiceiul breslei, din plictis sau lipsă de inspiraţie.

Recent a fost invitat la Galeriile Dana de pe celebra stradă Lăpuşneanu din Iaşi, fiind însoţit de prieteni şi admiratori statornici, oferindu-ne un minunat exemplu de solidaritate umană şi culturală. Ieşenii au reacţionat şi ei la ofertă, expoziţia fiind un veritabil regal artistic prin rigoare şi profesionalism. Impecabila panotare a operelor au subliniat sugestiv apetitul artistului pentru alternarea subtilă a lucrărilor desfăşurate monumental în dialog perfect cu tablourile unde concentrarea ideatică stimulează imaginaţia privitorului.

În context trebuie remarcată ideea că pictorul a debutat în urmă cu mulţi ani prin consacrarea unei expoziţii şi a unui album alb-negru a elogiat cu vibraţie sentimentală pitorescul oraşului Botoşani din perioada interbelică. Capacitatea subtilă a graficianului de a face din evocarea târgului de altădată un remember seamăna cu un gest eroic atâta vreme cât ultimele relicve alte trecutului trebuiau să dispară până şi de pe şevaletele artiştilor. Disciplina unui desen riguros prin linie şi luxuriant prin arăbescurile seducătoare ale amintirii au atras atenţia asupra faptului că pictura trebuia să înnobileze ceea ce grafica anunţase deja sub semnul profesionalismului.

Am amintit în generic vocaţia pictorului de a gestiona suprafaţa convingător prin raporturile de culoare al căror ritm interior are conotaţii vibrant muzicale, acordurile oscilând între strălucirea pură a tuşei şi ritmul formelor adiacente. Uneori, tuşele au chiar orgoliul de a fi prin ele însele gesturi în sine, materiale şi spirituale concomitent. Geometriile lui inefabile ţin de vitalitatea unei gândiri pozitive şi de claritatea desprinsă din imperativele esteticii clasicii. Pictorul are capacitatea de a comunica direct şi personalizat astfel încât discursul are coerenţa firescului şi expresivului. Privitorul are impresia că arhitectura imaginii aparţine creatorului, restul venind de la sine. Sugestia rotirii anotimpurilor, vivaldiană desigur, are ritmul şi culoarea tandră a toamnelor iremediabil ruginii şi melancolice, bucuria crudă a primăverilor îmbujorate, aerul pulverizat în eterice fugi de acasă spre a face conjuncţia dintre august şi ninsorile lui decembrie.

Cornel Dumitriu are atâta experienţă şi talent încăt pare un creator de stil, fiecare tuşă de culoare fiind corespondentul unei stări de jubilaţie sau a unei impresii. Lasă chiar posibilitatea de a se crede că, asemenea impresioniştilor se grăbeşte şi nu vrea să piardă efectul unic al unui raport cromatic apropiat naturalităţii. De aici senzaţia că nu poate fi prins vreodată când lucrează distrat sau chiar plictisit. Ştie că este destinat bucuriei de a eterniza clipa şi o face mereu cu uimirea unei trecătoare revelaţii. Am remarcat nu o dată la Cornel Dumitriu vivacitatea gestuală unde pe dominantă introduce elemente plastice menite să dinamizeze suprafaţa şi să o potenţeze simultan, cu scopul de a evita sincope de ritm interior sau de discurs plastic. Inventează efecte luxuriante şi privitorul simte că aceste procedee sunt cerute de potenţialii beneficiari. Ştie că atât cât te dăruieşti pe tine însuţi, atâta primeşti ca recompensă de respect de la idealii beneficiari. El s-a născut cu pictura în sânge şi de aici firescul unui discurs care nu trebuie să uzeze de artificii salvatoare.

În unicul Autoportret prezent în expoziţia ieşeană, Cornel Dumitriu a lansat o subtilă provocare celor care considerau exlusiv capacitatea pictorului pentru peisaj. Iată, vom spune, un triumf al artistului din Botoşani asupra mefienţilor depăşiţi de propriile limite. În câteva virile tuşe consistente şi inechivoce, artistul şi-a configurat o imagine în care spune, de fapt, totul. Ei bine, orgoliul meu, provenit din arealul spiritual al Renaşterii poate afirma fără rezerve şi eu sunt pictor şi mai ştiu de ce mi s-a întâmplat această minune. Harul nu se negociază decât cu Dumnezeul pictorilor şi pactul lor poate duce, deseori, la glorie. Expozantul din Botoşani a primit deja primele semnale că se află pe lista candidaţilor... Pariez şi eu pe steaua sa norocoasă de pictor şi am sentimentul că joc în tabăra câştigătoare. Vom muri şi vom vedea...

Valentin Ciucă