MIHAI COŢOVANU

Artă şi devoţiune

            Asumându-şi riscurile, dar şi avantajele condiţiei de pic­tor independent, gestionându-şi cu rigoare şi profesionalism acest statut, Mihai Coţovanu supravieţuieşte cu eforturi numai de el ştiute, operele fiind apreciate în mod aproape unanim de un public care încă mai crede în valoarea talentului, dublat de on­estitate şi devoţiune faţă de arta autentică. Reuşitele sale la nivel naţional, unele evaluate ca atare de un public fidel, dar şi de cei care mai cred încă în dimensiunea spirituală a artei. El încearcă să reziste în limitele ample ale dulcelui stil clasic unde amprenta fertilă a onestităţii şi caracterului şcolii ieşene au generat impre­sia aplicaţiei şi rigorii. Pictorul a rămas statornic racordat la dia­logul cu vizibilul din perspectiva unui creator care reinventează realul ca sursă inepuizabilă de trăire, expresie onestă şi gen­eratoare de permanente uimiri. Artistul a înţeles de timpuriu remarca unui înaintaş care afirma că cei care pictează pentru cei mulţi, pictează pentru mult timp... Imaginarul său nu depinde de extravagante cercetări formal cromatice, ci îşi gestionează destinul de creator cu onestitatea celui care mai crede în mi­racolele realului. Pleinerist prin vocaţie şi gânditor de imagini transcendente, tocmai prin recursul la dialogul direct cu natura, el lasă impresia autenticităţii şi rigorii. Pentru artist, dialogul cu misterul de dincolo de imagine îl pune în situaţia de a glosa pe tema bucuriei creaţiei şi luminii ca şanse de comunicare directă şi autentică cu ceea ce se află dincolo de limitele vizibilului.

În vremurile învălmăşite de acum, el rămâne un statornic visător, un spirit al introspecţiei specific tuturor celor care mai cred în inefabilul artei. Prezenţele sale expoziţionale sfârşesc prin adeziune spontană la tipul său de vizualitate, convingătoare şi dominată de atracţia celor care mai mulţi faţă de o asemenea mentalitate convertită în dimensiune artistică. Mihai Coţovanu are darul unei directităţi care implică şi har şi sentiment, astfel încât forţa sa de convingere să aibă drept consecinţă o formă de acceptare nedisimulată prin limbaje sofisticate sau lipsite de substanţă creatoare. [...] Recent, cu eforturi numai de el ştiute, a deschis o galerie privată, unde îşi invită periodic ad­miratorii la dialoguri neconvenţionale. Astfel, Galeria privată ”Sofia” a devenit un punct de interes pe harta Iaşilor unde, pe­riodic, invită să expună artişti de ieri şi de azi cu sentimen­tul respectului faţă de valori. Zilele acestea, Mihai Coţovanu a invitat la Iaşi pe colecţionarul Sârbu din Braşov care a generat un dialog substanţial cu opera a doi artişti trecuţi demult în lumea umbrelor. Astfel, acuarelele unor pictori braşoveni refac relaţia cu valorile artei interbelice. Gustav Kollar şi Ştefan Mironescu, nume de notorietate în universul cunoscătorilor de profunzime, restituie astfel farmecul unor vremuri apuse. Ştefan Mironescu, artist format în spaţiul Academiei de Artă ieşene, revine în spaţiul natal prin câteva acuarele unde diafanitatea oferă privi­torilor perene satisfacţii prin pilduitoarele rezolvări în tehnica delicată a culorilor de apă. Filtrele subtile, graţia şi armonia definesc o viziune şi generează reverii. Imaginile pitoreşti ale Braşovului, secvenţele estivale de la Balcic au autenticitatea unui sentiment de perpetuă uimire şi de stabilă încântare.

            Tot astfel Gustav Kollar, are multe în comun cu viziunile expresioniste sub impulsul cărora s-a format ca artist, dar şi suficiente disponibilităţi faţă de fulgurantele acuarele. Structurile vizuale ale artistului aparţin unui liric care nu renunţă la configurarea ansamblului compoziţional, ci le evaluează potrivit contextului natural specific. În ansamblu, Expoziţia de la Galeriile ”Sofia a devenit astfel un spaţiu privilegiat unde rigoarea artistică şi lib­ertatea presupusă de tehnica rafinată a acuarelei, conferă opere­lor o subtilă transparanţă şi dimensiunea stenică a definitivului. Gestul său de deschidere către toate azimuturile artei româneşti din toate timpurile trebuie privit ca un privilegiu cultural menit să sublinieze ideea ca marea artă nu trebuie să urle ca în grotele primitivităţii spre a fi auzită şi, fireşte, admirată...

Valentin Ciucă