DAN HATMANU LA 85 DE ANI

În 1976 Adrian Podoleanu a avut fericita idee de a-și zugrăvi confrații într-o compoziție intitulată de artist, cu umorul său de o factură specială, corosiv-bonom, Brigada. Era un tablou de familie spirituală, nu un medalion ca acela al „Junimii”, ci în formă aproape dreptunghiulară (140/135 cm), în care figurile au fost așezate în registre succesive, într-o horire întreruptă undeva pe la mijloc. Autorul pânzei stă jos, așternut la lucru și deasupra sa și a confratelui din partea opusă, cea stângă, căruia nu i se zărește chipul, se șindriluiesc ca un acoperiș „brigadierii”, căutătorii „peștișorului de aur”. Peste toți, se ițește capul lunguieț, `a la Oblio, al lui Dan Hatmanu

Acesta domină întreaga ilustră adunare. Plasarea sa în vârf are semnificația recunoașterii valorii și vine din partea unui meșter din cei aleși și de o exigență proverbială. Adrian Podoleanu îl percepea, deci, încă din acel timp, pe Dan Hatmanu drept „stăpânul inelelor”, maestrul ce merită reverență pentru prestigiul adus nobilei bresle. Gestul nu făcea decât să consacre într-o operă de artă, semnată de un rafinat componist și portretist, o stare de fapt, aceea potrivit căreia Dan Hatmanu era cel dintâi între artiștii Iașilor, prețuit în conclav, chiar dacă uneori nu din toată inima și cu mare plăcere. Pictorul, căruia Corneliu Baba, profesorul său de la Academia de Arte Frumoase de la Iași, îi remarcase primul harul și grăirea originală, se impusese cu atâta autoritate că nici cei mai cârtitori și invidioși dintre colegi nu aveau cum să-i conteste valoarea și poziția proeminentă.

Dacă la începuturile sale artistice Dan Hatmanu semăna până aproape la identificare cu maestrul său, asemuire născută, potrivit mărturisirii acestuia, din adorația sinceră a discipolului, destul de repede tânărul creator a luat distanță și și-a croit, cu instinct sigur, statornic și perseverent, drumul propriu. S-a petrecut această roditoare găsire a sinelui mai cu seamă după cele două stagii, fiecare de un an, la Leningrad și Paris, în 1962-1963 și 1964-1965, de care a beneficiat ca urmare a câștigării în 1960 a bursei „Nicolae Grigorescu” a Academiei Române. Plecase în cele două mari centre artistice ale lumii cu o zestre prețioasă. Deprinsese ca ucenic al lui Corneliu Baba multe din tainele „zugravului de subțire”. Începuse a ști cum să-și pună în valoare darurile nu puține „din părinți în părinți”, inteligența sclipitoare, humorul de stirpe humuleșteană, sagacea înclinație spre observarea esențialului și insolitului, capacitatea de a citi până-n adâncuri sufletul omenesc, spiritul născocitor, acea „nestare” despre care scria Marin Sorescu, aspirația neostoită întru desăvârșire. Toate au germinat, încolțit, au dat pârg bogat, pentru că au fost mereu contrapunctate de un neadormit spirit critic. În plus, Dan Hatmanu a avut norocul să aibă lângă el o viață un tovarăș de drum lung, un catalizator de energii pozitive, pe doamna Maria, Cicita cum o dezmiardă, cea care i-a fost devotat „paznic de far”.

Leningradul și Parisul, cu muzeele lor fabuloase, cu artiștii de stirpe care le populau, profesorii care l-au îndrumat, i-au dat aripi să zboare, să urce în acel înalt al său. A fost astfel în stare să-și poarte penelul pe aproape întreaga claviatură a artelor plastice, să-și încerce puterile clasicizând sau experimentând, dar găsind mai totdeauna întreaga măsură, vorbind într-un limbaj artistic propriu, ce-l face recognoscibil și unic dintr-o privire. În toate orizonturile în care s-a exprimat, Dan Hatmanu a rămas fidel crezului său artistic, a slujit arta, adică a dat la iveală frumosul miezos ideatic. Și-a construit în modul acesta o operă întinsă, policromă, poliedrică, substanțială, fără gratuități și căutări sterile. Și-a zugrăvit ceas de ceas, zi de zi, an de an, expresivul și mărturisitorul Autoportret în timp. Acest drum de la care nu s-a abătut, ci l-a străbătut vitejește, cu tenacitate și iscusință, i-a adus de tânăr respectul comunității artistice, al publicului și reputația de„ staroste” al artelor frumoase ieșene,, de „patriarh” al picturii românești. Aceste superlative capătă, iată acum, când Dan Hatmanu rostuiește 85 de ani, și întemeierea vârstei. E înțeleptul cetății celeste și cimotiei sale de artiști, mereu la datorie, la șevalet, prezent acolo unde se întâmplă ceva important în împărăția sa, călătorind nonșalant la anii săi la Scobinți sau la Paris, pregătind o nouă expoziție (viitoarea, jubiliară, va fi în noiembrie la Galeria „Dana” din strada Cujbă), alcătuind împreună cu doamna sa încă un album, de astă dată referitor la experiența pariziană. Ne bucură cu existența sa pilduitoare, închinată mistuitor artei, zămislirii frumosului în formă și culoare, cu amprenta sa de neșters.

Grigore Ilisei