Am inițiat arta holotropică deoarce consider că artistul este capabil să creeze sub influența unor factori externi ce acționează asupra psihicului său și care îi pot declanșa factori favorizanți în procesul de creație –, iar pentru demonstrarea științificității de abordare a subiectului, ca parte practică a cercetării, am conceput Simpozionul Internațional Anual de Artă Holotropică, unde artiști din diverse regiuni ale lumii, aparținând unor culturi diferite, sunt subiecții unor experimente cultural-artistice cu caracter științific, simpozion ce este o oglindire a conceptului de artă holotropică, concept pe care l-am sintetizat în anul 2006.

”Arta holotropică este arta rezultată în urma unor experiențe transpersonale și care poate transpune privitorul în stări de supraconștiință”[1]. Cu alte cuvinte arta holotropică este atât o artă ”inspirată”, realizată în urma unor experiențe extatice, cât și o artă ce poate induce stări modificate de conștiință privitorului sau, în cazuri ideale, îmbină cele două caracteristici ale sale reușind prin calitățile sale ”acumulate” să aibă efecte asupra psihicului admiratorului.

Așadar, arta poate genera receptorului stări de conștiință modificată; de exemplu, ”muzeele [de artă] pot introduce informație transpersonală, pot adăuga informație la experiențele transpersonale anterioare, și chiar pot provoca stări expansionate de conștiință”[2].

Nietzsche consideră că arta este dependentă de diversele genuri de beție pe care le consideră de două feluri: beția dionisiacă și beția apolinică. Beția dionisiacă, în viziunea filosofului, presupune stimularea și potențarea laturii afective astfel încât se produce o descărcare instantanee a tuturor mijloacelor de expresie, ”exhibând forța reprezentării, reproducerii, transfigurării, transformării”[3], pe când beția apolinică suprasolicită simțul vederii în așa măsură încât acesta dobândește precizia viziunii[4].

Într-un mod concis și elocvent Nietzsche face în câteva rânduri o apologie a extazului creator fără de care, în aserțiunea sa, arta nu poate exista: ”Ca să existe artă, ca să existe o îndeletnicire și o contemplare estetică oarecare, e indispensabilă o condiție preliminară fiziologică: beția. Trebuie ca mai întâi beția să fi mărit surescitabilitatea întregii mașinării: înainte de asta nu se produce nici o artă. Toate genurile de beție determinate oricât de diferit, dispun de forțe în acest sens: mai ales beția excitării sexuale, cea mai veche și mai naturală formă de beție. La fel și beția ce însoțește toate marile pofte, toate afectele puternice; beția serbării, a competiției, a actului de bravură, a triumfului, a oricărei mișcări sufletești extreme; beția cruzimii; beția în distrugere, beția sub anumite influențe meteorologice, de exemplu beția primăverii; sau acea sub influența narcoticelor; în fine beția voinței, beția unei voințe suprasolicitate și dilatate. – Esențialul în beție este senzația de sporire a forței, și de plinătate. Această senzație ne face să împrumutăm lucrurilor ceva al nostru, le silim să ia de la noi, le siluim – acest procedeu se numește idealizare”[5].

Aceste forme de beție dezinhibă psihicul uman și dau o energie supradimensionată ce este transfigurată de către artist în actul creator, energie ce îl propulsează către realizarea unor fenomene cultural-artistice; lipsit de această energie transumană, artistul oricât ar fi de talentat sau de doritor în actul creației, nu ar fi capabil de crearea unor fenomene artistice impresionante, ci doar de producerea unor obiecte lipsite de mesajul și magia caracteristică artei veritabile.

Scopul experimentelor artistice holotropice este de a demonstra că imaginația și inspirația artistului pot fi stimulate și declanșate de factori externi ce acționează asupra psihicului și care îi pot accentua valențele creatoare-artistice.

Pentru realizarea experimentului au fost selectați artiști din diverse țări din continente diferite precum Europa, America, Africa cărora li s-au solicitat crearea unor opere de artă – în cazul de față, lucrări de pictură –, sub influența audiției unor pasaje muzicale special alese. Ca o completare a creației lor artistice li s-a solicitat să conceapă un text în care să descrie efectele obținute în urma respectivei audiții muzicale, senzațiile și transformările percepute, considerente personale asupra modului în care se reflectă efectele muzicii ascultate în demersul lor creator-artistic.

Ca repere de identificare precizăm că arta holotropică își propune o dezvoltare și o promovare a fenomenelor culturale autentice și de o valoare reală, o reorientare a privitorului și consumatorului spre o artă ce vizează ”bunul simț estetic”; o reeducare a artistului – părtaș, în egală măsură ca și publicul receptor, la degradarea sau, din contra, la revoluționarea și reorientarea artei, având o responsabilitate etică și morală în demersul cultural egală cu a celor pasionați de artă sau a oricărui membru al societății –, și o reîndreptare a acestuia către o perfecțiune ideatică de expresie culturală, similară ideii de homo universalis renascentist, o lărgire a viziunii artistico-creatoare, o extindere a granițelor cunoașterii la toate nivelurile conștientizate de om ca ființă inteligentă.

În condițiile de plafonare culturală a prezentului, arta holotropică poate apărea ca având idealuri utopice și pretențioase. Este posibil. Mari curente culturale ale umanității, ce își propuneau atingerea unor scopuri similare, au eșuat. Sau poate că nu. Chiar dacă societatea de astăzi nu este o proiecție fidelă a concepțiilor ideatice ale marilor filosofi, a marilor oameni[6] din trecut, totuși ideile lor remarcabile au fost asimilate și se reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, în societatea prezentului care este în parte rezultatul efortului intelectual sau fizic al acelor minți strălucite emitente de idei geniale.

Este de ”datoria” marilor gânditori, ai iluminaților, ai celor ce au un nivel de conștiință elevat, să facă tot ce le stă în putință pentru a ridica gradul de percepție și receptare al celor din jur. Pentru un om de o reală inteligență, este un gest pertinent, ce vizează uneori noblețea sufletească, să își dorească a îndepărta voalul ignoranței de pe conștiința semenilor și a-i ridica la nivelul său, sau să îi propulseze mai departe, spre atingerea unor realizări mai înalte, superioare.

Degenerarea artei este semnalată de unii gânditori precum Max Nordau, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, perioadă care coincide în mare parte cu desacralizarea artei, a societății, ruperea legăturilor cu divinitatea, situație concentrată în cuvintele filosofului german Friedrich Wilhelm Nietzsche, care chiar dacă exclamă ”Dumnezeu a murit!”[7], o face juxtapus nostalgiei datorată unei pierderi însemnate, a unei îndepărtări nefirești de divinitate și adaugă: ”a-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu – iată cel mai ales şi cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii”.

Afirmația lui Nietzsche vis-à-vis de moartea lui Dumnezeu este un protest la adresa bisericilor creștine ce obligă la bigotism și care, prin strictețea regulilor impuse anihilează orice libertate a persoanei, interpretările sale sunt dominate de resentimente profunde împotriva bisericii căreia dorește să îi revizuiască valorile[8]. ”Biserica din început lupta doar, după cum se știe, contra celor ”inteligenți” în beneficiul celor ”săraci cu duhul”… […] … ea a pus dintotdeauna accentul pe eradicare (a senzualităţii, a mândriei, a setei de putere, setei de câştig, setei de răzbunare), dar a ataca pasiunile la rădăcină înseamnă a ataca viaţa la rădăcină: practica bisericii e ostilă vieţii… Acelaşi mijloc: castrare, eradicare, e ales instinctiv în lupta cu o poftă de către cei prea lipsiţi de voinţă, prea degeneraţi pentru a-şi putea impune o măsură în aceasta, de acele naturi având nevoie de o trappe, metaforic vorbind (şi nemetaforic), de o irevocabilă declaraţie oarecare de duşmănie, de o prăpastie între ei şi pasiune. Mijloacele radicale le sunt indispensabile doar degeneraţilor; slăbiciunea voinţei, mai precis incapacitatea de a nu reacţiona la un stimul, nu e ea însăşi decât o altă formă de degenerare”[9].

Simpozionul Internațional de Artă Holotropică 2009[10] a reunit douăzeci și patru de artiști din România, Italia, Statele Unite ale Americii ce au executat lucrări de pictură sub influența muzicii electronice compusă și interpretată de muzicianul german Klaus Schulze.

Artiștii, în urma acestei audiții au conceput un text în care descriau efectele pe care le-au simțit conștient ca urmare a ascultării pasajelor muzicale sugerate.

Redăm, în continuare, câteva dintre descrierile făcute de artiștii prezenți în evenimentul – experiment, fără însă a face vreun fel de analiză psiho-psihiatrică a textelor respective, ci doar observând în ce măsură muzica i-a influențat în demersul creativ.

Giuliano Giuliani (Italia):

”Artă şi muzică.

Ascult muzica în timp ce execut o operă de artă şi trăiesc ”o experienţă unică, mistică”.

Am reușit să constat aceasta la realizarea picturii mele Anima Mundi, pe fondul muzicii furnizate de Edi Apostu.

Ei bine, am simțit cum muzica mi-a ghidat mâna, în timp ce eu eram într-o stare de relaxare completă, de abandon total înconjurat de sunetele diafane ale unei muzici cosmice. Aveam sentimentul că mă aflu într-un vârtej cosmic, că un vânt prelung mă poartă prin univers, care astfel mi se descoperă.

Muzica ce o auzeam mi-a ajuns adânc în suflet, vedeam sunete ce treceau prin fața mea într-o mișcare ludică, pasaje vizual-auditive ce m-au proiectat într-un univers inimaginabil de culori, forme și sunete.

Ecourile sunetelor celeste au fost proiectate în mintea mea stelară sub forma unei noi dimensiuni, pure, luminoase; emoții puternice mi-au cuprins zona din dreptul inimii și mai apoi întregul corp, o senzație nedeterminată de pasiune, melancolie și pasiune melancolică au pus stăpânire pe mine.

Aceste forme și sunete imaginate de mintea mea s-au materializat în lucrarea Anima Mundi printr-o reprezentare mistică dominată de simbolul feminin ce reprezintă ”Sufletul Lumii” de deasupra Lumii.

Deseori ascult muzică în timp ce pictez, dar niciodată nu mi-am propus voluntar să corelez cele două aspecte. În acest caz experimentul sugerat de Edi Apostu mi-a dezvăluit noi senzații, noi aspecte ale artei ”din spatele artei”.

Cred că am înțeles cum muzica ne poate ajuta să ne definim gândurile creatoare, să ne dilatăm imaginația, chiar dacă uneori nu suntem conștienți de acest fapt”.

Simpozionul Internațional de Artă Holotropică 2010[11] a strâns laolaltă pictori din România, Franța, Algeria, Olanda, Elveția, Italia, S.U.A. ce au efectuat lucrări sub influența muzicii pe care am compus-o special pentru acest eveniment-experiment.

Artiștilor li s-a cerut ca în urma audiției să realizeze un text în care descriau efectele muzicii asupra creației lor.

Cécile Eymond (Franța):

”Muzica compusă de Edi Apostu este în același timp impetuoasă și metalică. Ea sugerează prin alternanța sunetelor calde și reci un dialog între natura surdă și profundă și om. Jocul de răspunsuri ne trimite câteodată la o dispută, ca și cum natura ar dori să se sustragă unei prezențe umane agresive, dar nesemnificativă în imensa schimbare a timpului. Simțim la fel de bine elanul marilor lupte cât și gestul repetitiv al tulburărilor neîncetate.

Chiar existența melodiei cauzează și traduce căutarea armoniei în această înțelegere disonantă, concilierea între natură și om. Refugiul pare să existe în subtilitatea culorilor.

În liniștea nopții, pe fundalul sonor relaxant, la răstimpuri, sunetele stridente îmi dădeau senzații stranii, furnicături de-a lungul coloanei vertebrale, niște fiori inexplicabili ce îmi făceau trupul să trepideze și mintea să-mi vadă flash-uri de culori țipătoare.

Pe acest suport melodic-metalic, ce mi-a produs impresii puternice, am realizat lucrarea The Mons ce redă lupta continuă dintre omul agitat și forța naturii caracterizată de acalmie, dar care în răstimpuri se răzvrătește împotriva oamenilor, ce mereu, prin acțiunile lor, dezechilibrează liniștea și mediul înconjurător”.

Luminița Radu (România):

”Primul contact cu muzica holotropică m-a contrariat, pentru că aşteptările mele erau altele. Speram să mă relaxeze, de altfel chiar creasem un spaţiu care să se armonizeze cu o astfel de experienţă. La scurt timp am constatat că mă înşelasem şi că, de fapt, această muzică te transpune într-un spaţiu înalt, în care gravitează, fără o direcţie anume, forme ce îşi caută locul. Forme şi sunete, desprinse parcă de nicăieri, se resping şi se atrag în acelaşi timp, se completează. M-am lăsat purtată în jocul lor şi astfel am pătruns înţelesul muzicii. E greu să localizez momentul conexiunii dintre cele două acte artistice, muzica şi pictura, pentru că obiectivul meu era de a aşterne în spaţii plastice ceea ce mi se transmitea sonor. Declicul cred că s-a produs după a treia audiţie, când practic am înțeles nuanţele colorate ale fiecărei note holotropice.

Odată creată legătura, muzica s-a oprit şi m-am autoevaluat, exprimându-mă liber, însă influenţată indirect de sunetele memorate.

Emoţia şi încărcătura semiotică desprinse din sunetele holotropice îndeamnă pe cel ce ascultă să-şi dorească să se exprime, să împărtăşească, să comunice şi altora experienţa trăită. Dat fiind că notele muzicale nu fac parte din vocabularul meu artistic, am simţit să aştern pe pânză culori, cifre, litere, forme, linii şi structuri, subordonate unor registre inegale care le ancorează şi le dau sens. Aceste elemente de limbaj plastic compun un întreg, o formă parcă desprinsă uşor aluziv din figurativ. Aşa le-am perceput, aşa le-am transpus în cele două lucrări Joc şi Fusta pepit.

Muzica holotropică pare a fi abstractă, cel puţin aşa mi s-a părut la prima audiţie, însă treptat am constatat că ritmul relativ rece şi ascuţit se rotunjeşte şi capătă accente calde şi nuanţate, lasă semne asupra stării afective, produce o creştere a tensiunii nervoase, inducându-mi o stare creativă.

Concluzionez prin a spune că Edi Apostu a compus o muzică ce te învăluie în propria ei lume, te inspiră, te surprinde neconvențional şi te provoacă la a fi creativ”.

Simpozionul Internațional de Artă Holotropică 2011[12] a reunit artiști din India, Indonezia, Nigeria, Africa de Sud, Algeria, Elveția, Danemarca, Franța, SUA,România, artiști ce au folosit ca suport inspirațional în demersul creator-artistic muzica holotropică[13] special compusă pentru acest eveniment.

Nu putem fi siguri în totalitate de obiectivitatea descrierilor făcute de artiști cu privirea la influența muzicii asupra actului creator-artistic, însă după o analiza succinta putem concluziona ca omul este capabil să genereze artă sub influența unor factori externi ce acționează asupra psihicului său și care îi pot provoca factori determinanți în procesul ludic al creației sale.

Dr. Edi APOSTU

[1] Edi Apostu, Artă, degenerare, kitsch: Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simț estetic”, Editura PIM, Iași, 2010, pp. 47-48.

[2] Andrée Salom, The Therapeutic Potentials of a Museum Visit, https://www.transpersonalstudies.org/ImagesRepository/ijts/Downloads/The%20Therapeutic%20Potentials%20of%20a%20Museum%20Visit.pdf, 24.09.2010.

[3] Cf. Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 83.

[4] Friedrich Nietzsche, op. cit.

[5] Ibidem., pp. 81-82.

[6] Cf. Sigmund Freud, Opere, Studii despre societate și religie, vol. IV, Editura Trei, București, 2000, p. 422: ”marele om îi influențează pe ceilalți prin două căi, prin personalitatea sa și prin ideea pentru care stă chezaș”.

[7] Friedrich Nietzsche, Așa grăita Zarathustra, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1996, p. 68.

[8] Petru Bejan, Hermeneutica prejudecăților, Editura Fundației Axis, Iași, 2004, p. 239.

[9] Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, ed. cit., p. 40.

[10] https://holotropic.ro/holotropic09.htm, 03.08.2010.

[11] https://holotropic.ro/holotropic10.htm, 03.08.2010.

[12] https://holotropic.ro/holotropic11.htm, 31.08.2011.

[13] Muzica holotropică are scopul de a declanşa ascultatorului stări modificate de conştiinţă; este caracterizată de alăturarea unor pasaje muzicale lente, liniştite, monotone, obsesive, însoţite de sunete sau pasaje muzicale dure, atonale, stridente, alerte.