IARNA NU-I CA VARA SAU RAPSODII LA MINUS 20 DE GRADE…

Potrivit celebrului adagiu, iarna nu-i ca vara, lansat pe adresa universului de un anonim țâfnos și zbanghiu, îmi imaginez că pictorii, terorizați de căldura sufocantă din atelierele lor cutreierate de îngeri cam rebegiți, visează ierni petrecute pe insule exotice în compania unor mulatre ademenitoare și permanent disponibile. Când visul ia brusc sfârșit prin simpla deschidere a ușii pe unde pătrunde jumătate din frigul continentului arctic, termometrul se arată generos cu cele șapte-opt liniuțe peste zero. Este, desigur, vorba de un veritabil privilegiu și un mod de a te simți voluntar în proximitatea paradisului terestru.

Iernile artiștilor sunt întotdeauna blânde, vitale, pitorești cu măsură, simbolice întotdeauna. Unele imagini pot fi lucrate în direct, în priză la motiv sau, în alte cazuri, rememorări tandre ale unor amintiri încă vii. De regulă, ei ascultă Anotimpurile lui Vivaldi și iarna se transfigurează ca de la sine într-o zână înveșmântată în straiele ficțiunii cu ochii deschiși. Miracolul se insinuează subtil și definitiv ca o chemare la balul din palatul de cristal.

Ca o racordare firească la poezia anotimpului – cel puțin teoretic – Galeriile DANA din strada Lăpușneanu au reunit o seamă de pictori interesați de motiv și, mai ales, de spiritul purității zăpezilor de altădată. Din această recuperare afectivă, păcat că lipsește Ion Andreescu, cel care ne-a invitat să admirăm Iarna la Barbizon. Ieșenii au avut, desigur, acces la inefabilul iernii, dincolo de momentele ei uneori stihiale ca cele de acum. Hipotermia se metamorfozează în varianta plastică într-un fel de elogiu simplu, direct, al purității zăpezii, al unei stări de reverie lucidă. Ideea de basm trăit aievea, de fabuloasă montare scenică cu personaje amintind de ritualurile unor cortegii funambulești face ca scenariul plastic să intrige și să atragă. De pildă, Dimitrie Gavrilean face din spațiul miraculos al Bucovinei scena unor montări de teatru popular, pitoresc și policrom. Masca indică, parabolic, un univers arhaic ale cărui semne persistă prin vitalitatea memoriei colective. Iernile lui,angajate în prezent, au dimensiunea secularului.

Alaiurile colindătorilor cu mascați, acompaniate de instrumente populare asociază sunetul tobelor cu dinamica formelor și sugestivitatea expresionistă a fiecărui costum. Nicolai Constantin, dar și Traian Mocanu, cu mijloace diferite, ajung totuși la numitorul comun al unor structuri unde ritmul generează senzația unei dinamice plieri angulare a formelor. Tensiunea ritmului alert, definirea suprafeței prin accente expresioniste, fac ca ansamblul să incite privitorul la recuperări nostalgice și, adesea, pitorești prin exces.,

În spațiul citadin, alaiurile cedează locul unor decupaje din peisajul urban imediat a cărui poeticitate devine numitorul comun al unor viziuni cu planuri perspectivale incitante și ritmuri volumetrice memorabile. Fiecare decupaj din ansamblu determină o continuare mentală, fiecare privitor fiind un privilegiat continuator al stării de marcată emoție. Dan Hatmanu are apetit pentru memorabil și pitoresc, ambianța fragmentului determinând imprevizibilul ansamblului. Tot astfel, Constantin Tofan, sensibil și aplicat prin virtuozități de forme și cromatică își asumă un timbru cromatic personal cu subtilități care amplifică interesul pentru lectura ansamblului și a detaliilor. Sonoritatea cromatică are rezonanță imediată în raport cu verticalele solitare ale unor copaci ce susțin bolta vastă a cerului.

La rândul său, rafinat ca întotdeauna, Adrian Podoleanu apelează la griurile calde ce l-au consacrat, dialoghează cu imaginea iernii ca doi parteneri ce se cunosc de mult, astfel încât își pot face reciproce confesiuni. Iernile lui nu au masivitatea materială a valurilor de zăpadă, ci doar cordialitatea unei duble confesiuni. Unul știe să ofere, celălalt să vadă și să exprime. Jean Cheller sugerează într-o atrăgătoare perspectivă dimensiunea ascensionalului, privirea urmând un parcurs de treptată dezvăluire, inițiatică și pitorească în același timp. Pensulația are firescul naturalității și a unei stări de jubilație în cadru natural bucolic. Același tratament spontan și fidel motivului practică Florin Morun, nefiind preocupat însă de impresie, ci doar de expresie. Detașat și sigur pe mijloace face din scop posibilitatea unei privilegiate întâlniri estetice.

Cu apetitul insațiabil cunoscut, Victor Mihăilescu Craiu face din opulența zăpezii un prilej de uimire, de dialog compozițional și cromatic în cheia stihială a naturii. Iernile lui sunt vaste până la dramatic, traversate de sentimente și spaime insurmontabile. Tușele lui sunt consistente și dinamice asemenea unei confesiuni. Natura l-a ascultat, cu smerenie, adesea. Din alte orizonturi românești, Dan Constantinescu sau George Rădeanu glosează cu nuanțe de evident rafinament pe infinita temă a iernii și sesizează spiritul unui timp altădată mai predispus contemplației.

Cei doi acuareliști, Constantin Radinschi și Eugen Mircea surprind prin diafanitatea tonurilor momentele de respirație ale anotimpului și bucuria liniștii începutului lumii. Sintetismul simbolic al regretatului Francisc Bartok, face ca suprafața să vibreze la atingerea punctului roșu ca un semnal venit din străfundurile vieții. Ideea de pitoresc stenic o aflăm și în peisajele de iarnă semnate cu profesionalism apreciat în timp de Petru Damir, Bogdan Bârleanu, Ion Vînău sau Georgeta Gheorghiu Horobăț și graficianul Ion Petrovici.

Iarna văzută de pictori este atât de subtil delicată și prietenoasă, încât mă face să uit de toate vitregiile ei. În peisajele lor mă plimb și mă simt cu mult mai confortabil…

Valentin Ciucă –

suplimentul de artă editat de Galeriile de Artă DANA – februarie 2012