Corneliu Ionescu – un pictor pentru totdeauna...

În spațiul artelor plastice ieșene prezența pictorului Corneliu Ionescu, sudistul naturalizat în vatra de creativitate moldavă, a fost marcată de discreție și rafinament. Structural nu era hărăzit să țipe, asemeni altora, și eu sunt pictor, deoarece, pur și simplu, lucrul acesta era vizibil de la sine. Sudistul născut în orizontul febril al Olteniei, înrudit cu respectatul pictor Ion Popescu Negreni, nu a moștenit pragmatismul și fervoarea tipic oltenească, Corneliu Ionescu fiind, prin structură afectivă un discret rafinat, cu o locvacitate atent măsurată, gândurile sale fiind mai întotdeauna sub semnul unei elegante sobrietăți.

Ca prezență publică, Corneliu Ionescu făcea din eleganța comportamentului un mod discret de a fi, mai ales în raport cu zgomotul furibund al altor confrați. Ca distins profesor universitar a reușit să fie asemenea maestrului său Corneliu Baba pe care, din prea mult respect, nu l-a urmat decât în spiritul respectului pentru ideea de autenticitate, valoare și maximă probitate profesională. Gloria, în cazul său, nu trebuia să urle deoarece șoapta este mai ademenitoare și mai subtilă.

Subtilitatea invocată cred că a fost și a rămas, dincolo de virtuțile impecabile ale constructorului de imagini unice, ale coloristului preocupat de esențe și nu de efecte, o opțiune definitivă și ireversibilă, confirmată constant pe tot parcursul vieții și creației. Aș spune că vorbea așa cum picta, esențial și expresiv. Ocolea tentațiile unei locvacități goale de conținut și, astfel, corecturile făcute pe încercările studenților erau întotdeauna constructive și la obiect. Unii au înțeles corect lecția, alții doar au mimat-o. Cine a pierdut este de la sine înțeles.

Impresionantul album realizat de Lucia Ionescu, riguros și convingător, editat de Galeriile Dana și generosul Mihai Pascal, evocarea într-un sugestiv film consacrat pictorului, expoziția omagială de la Galeriile din strada Cujbă a urmat viziunea soției artistului, muzeograf cu aplicație și inteligență plastică. Am cunoscut, cu surprindere, deși am avut onoarea de a-i prezenta o expoziție în anul 2002 la Muzeul de Artă din Palatul Culturii, o altă fațetă a creației lui Corneliu Ionescu. Discreția lui a făcut ca destul de rar să includă în ansamblurile monumentale ale unor compoziții simbolic structurate sugestia posibilității de a vedea monumental pe suprafețe mici. Aici, văd interferența cu Corneliu Baba cel care susținea, ca Tonitza altădată, că în detalii se află diavolul.

Impresia aproape generală că pictorul știa totul despre arta picturii și încă ceva pe deasupra, că a impresionat confrații și publicul de pe alte meridiane cu esențele abstractului ca epură ideală a spiritualului la care ajunsese. Semnele pline de sevă vitală, cromatismul acordat simbolic la cheia armoniei, a devenit în timp o certitudine. Viziunea ca spor de cunoaștere a universalității lumii, a făcut permanent trimitere la un artist autentic - creator în sensul profund al termenului... Impunătoare prin spiritul înalt al abordării plastice, compozițiile de o subtilă și de o permanentă modernitate țin de o filosofie a sintezelor edificatoare. Corneliu Ionescu a fost un consecvent spirit modern prin vocația de a comunica sensuri și simboluri recognoscibile doar pentru cei care au acces la transcendență sau măcar la dialogul de profunzime cu el însuși.

Privită ca ansamblu, reunirea celor care l-au prețuit și stimat s-a obiectivat prin gestul participanților de a-l simți pe artist alături, așa cum au fost în timp, de atâtea ori. Prezența lui spirituală, identificată în plenitudinea operei este mai convingătoare parcă pentru cei care i-au fost prieteni și cei care l-au descoperit de curând.

Printre aceștia mă număr și eu, fiind uluit cât de rafinat și nuanțat putea fi graficianul Corneliu Ionescu. O infinită tandrețe răzbate din fiecare imagine, mignonă adesea, unde am identificat un posibil jurnal intim, de viață și de atelier, acolo unde se întâlnea probabil deseori cu eul său profund. Cine vorbește mai rar, gândește de obicei, mai des și mai adânc. În plus, lasă impresia unui adolescent care notează zilnic în jurnal uimirile lumii și ale eului profund.

El le-a colorat adesea în dialoguri personalizate cu lumina interioară și cu el însuși. Discreția lui publică era modul său particular de a se proteja de imunde căderi în derizoriu, verticalitatea morală și artistică fiind o formă de demnitate personală. Deși avea dreptul profesional de a accede rapid pe treptele înalte ale breslei didactice, s-a mulțumit cu locul ce i-a fost destinat, cu tablourile sale cunoscute acasă și în largul lumii, cu cei câțiva prieteni autentici care i-au înțeles harul și devotamentul pentru arta care contează. Trecerea lui timpurie în orizontul seducător al veșniciei ne-a lăsat mai săraci cu un om de excepție și mai bogați cu o operă și o perpetuă amintire... Breasla artiștilor de subțire a pierdut un confrate și a câștigat un nume destinat neuitării...

Valentin Ciucă