Chipuri și… închipuiri expresive

După o perioadă de severă dar eficientă mobilizare picturală, Zamfira Bîrzu revine pe simezele Galeriei „Dana” cu o expoziție de portrete. Artista pariază încă o dată pe resursele unui gen clasicizat, oarecum limitat în posibilități, propunându-și de la bun început să evite șabloanele componistice și formulele previzibile. Pe lângă miza propriu-zis artistică, proiectul invită la resuscitarea unei discuții „principiale”, care aduce în atenție problema estetică a reprezentării. Este portretul altceva decât se vede? Ce anume ar trebui să recunoaștem în el? Măiestria reproducerii unei figuri? Fidelitatea cu personajul? Precizia detaliului anatomic? Abilitatea de a face vizibil ceea ce, de regulă, scapă ochiului grăbit?

Într-un înțeles de primă instanță, portretul ar fi reprezentarea artistică a unui chip. Deși pare îndeajuns de limpede, propoziția nu este scutită de un anume echivoc. Ce este „chipul”? O parte a trupului? Capul privit frontal? Sinonim al feței? Altceva, cu totul diferit, decât aceasta? Dicționarele autohtone atribuie termenului o etimologie aproximativă, slavă sau maghiară, desemnând fie imaginea, fie aspectul exterior, obrazul, fața sau fizionomia cuiva. Alte limbi nu sunt la fel de generoase în nuanțe. Francezii rezumă totul la visage, în timp ce englezii exploatează în mai multe feluri polisemia lui face. Derivate de la „chip” și „față”, verbe precum „a închipui” sau „a înfățișa” descriu regimuri semantice diferite. Primul pare mai curând ficțional; „închipuirea” este imaginația evazivă, deplasată într-o direcție euristică. „Întruchiparea” artistică primește, la rându-i, un înțeles spiritualizat. În icoane, bunăoară, chipurile sunt transfigurate și idealizate, tocmai pentru a sublinia sanctitatea sau natura divină a personajului evocat. Actul lui „a înfățișa”, în schimb, trimite la reprezentare, la „aducerea în față” sau la convertirea în imagini a ceva. El ne plasează într-o ordine mimetică, fotografică sau reproductivă.

În artele vizuale, fidelitatea excesivă a reprezentării cu modelul trece adesea drept neinteresantă, în timp ce neasemănarea subminează chiar ideea de portet. Ce anume poate surprinde artistul în prim-plan? Chipul sau fața? Aparent sofistică, distincția nu este lipsită de tâlc. Deosebim fața de chip așa cum – în ordine speculativă, cel puțin - filosofii disting corpul de trup și individul de persoană. Omul a fost creat „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Narcis se îndrăgostește de chipul oglindit pe luciul apei, nu de propria-și față. În exemplele date, nivelurile de semnificare sunt diferite, indicând ambiguitățile resimțite la orice contact cu un lucru sau o persoană. Dacă fața este semn natural, cartografie anatomică predeterminată genetic, chipul angajează ceva în plus: observație de sine, studiu și modelare, adecvare la standardele estetice aflate în uz. Narcisismul, stima de sine, preocuparea, neglijența sau dezinteresul se descoperă evident în chiar „înfățișarea” exterioară. Nu suntem defel străini de aceasta, cum nici de propriul chip; suntem cum vrem să fim sau cum dorim să părem.

Fața ni se dă; ea este creată în laboratorul naturii, oferind indiciile distinctive primare (gen, rasă, vârstă, stare de sănătate). Putem vorbi despre față fără chip, nu și despre chip fără față. Expresia „a fi chipeș” trimite la ideea frumuseții „întruchipate”. Chipul este fața expresivă, masca publică atașată premeditat semnelor fizionomice; ea se compune și se retușează periodic, în oglinda de acasă ori în laboratoarele de imagine publică, funcționând prioritar în regimurile simulării și disimulării identitare. Cuvântul „fățărnicie” surprinde tocmai astfel de ambiguități, când aparențele și nesinceritatea sunt dejucate. Chipul este prag, poartă, cale de acces, interfață, loc al seducției sau al întâlnirii cu celălalt. În anumite colțuri de lume, există însă și prejudecăți intolerante, excesiv posesive, care îi limitează prezența sau îl sustrag evidențelor (femeia cu văl, cu fața acoperită), reprimând activarea dispozitivului seductiv (zâmbet, frumusețe, privire) în scopuri egoiste.

Intitulat Expresii și tipologii, proiectul Zamfirei Bîrzu ne vorbește despre portret, față și chip dintr-o perspectivă aplicată. Cele câteva zeci de tablouri aduc în atenție figuri ale concitadinilor, unele cunoscute, altele – mai puțin, aparținând unor medii profesionale diferite, surprinse într-o gestualitate elocventă, reprezentativă. Ochiul atent și intuiția agilă o ajută pe artistă să rețină detalii semnificative, să selecteze instantanee atitudinale de neconfundat. Manierele, gestica brațelor, mimica facială, ticurile, accesoriile decorative (ochelarii, pipa, șapca, pălăria, eșarfa, fularul, cravata) își au rolul lor în construcția de imagine, transformând orice persoană în „personajul” care se dorește a fi, funcție de partitura publică pe care evoluează.

Zamfira Bîrzu refuză stereotipul portretului redus la simpla „înfățișare” a cuiva. Dacă în alte ocazii interesul predilect viza corpul generic și impersonal, descris în cabrări gestuale erotizate, de această dată autoarea insistă pe triunghiul om-imagine-caracter. Chipul, în această ecuație, este sinecdocă a întregului, parte ridicată la demnitatea ansamblului. Fizionomiile sunt luate ca pretext pentru tratamente picturale individualizate care potențează la maximum atât sugestia, cât și expresivitatea. Când grave, melancolice și meditative, când locvace, zâmbitoare și disponibile, în posturi firești sau discret studiate, chipurile plac, suscită atenția și rețin privirea.

Zugrav de expresii și caractere, designer al interioarelor firii, Zamfira Bîrzu îmbină inspirat uneltele graficii și picturii cu cele ale unei psihologii de circumstanță, țintind o mai bună priză identitară a celuilalt. Expoziția de la „Dana” o așază, fără dubiu, în rândul celor mai buni portretiști contemporani, confirmând o dată în plus maturitatea opțiunilor plastice, agilitatea componistică, subtilitatea estetică și talentul fără cusur.

Petru Bejan, critic de artă

„Ziarul de Iași”, 15 iunie 2012