Definit cu personalitate în lumea breslei zugravilor de subțire, cum erau numiți altădată pictorii, Ștefan Pelmuș urmează calea anticipată în spațiul estetic european de confrații francezi care au consacrat curentele Art Nouveau sau Art Deco, cărora le aduce subtile contribuții, definite printr-o stilistică originală și proteică. Imaginativ și fertil în viziune și stilistică, artistul s-a bucurat în timp de recunoașterea confraților români, dar și de aprecierile congenerilor din arealul european. A face parte dintr-o familie spirituală, nu înseamnă vreo concesie făcută exprimării propriei viziuni sau personalități, ci doar sentimentul că aparține unei largi familii europene ale cărei izbânzi reverberează pe arii mult mai largi. Palmaresul artistului trimite la performanță și la consecvența celui care s-a căutat în anii tineri și s-a găsit definitiv ca identitate proteică originală și seducătoare. Prezența sa între ceilalți are meritul valorii consacrate prin timbrul specific al viziunii și unei stilistici marcată de personalitatea artistului.

L-am întâlnit pe Ștefan Pelmuș în atelier, pe simezele unor titrate Galerii de Artă din țară și din spațiul european, fiind, de fiecare dată, anturat de confrați notorii, fiecare trăind însă individual experiența de a fi. L-am cunoscut în tabere estivale, jovial și cu disponibilități aparent ludice, inventiv și frenetic, inspirat și convingător, având permanent un fel de vocație proteică prin intermediul căreia descoperă universul formelor armonios puse în relația formă și culoare, sens și metaforă. Are atâta energie încât poate oferi și altora, firescul expresiilor lui fiind întotdeauna o bucurie a privirii.

Expoziția de acum de la Galeriile ieșene Dana și N.N. Tonitza, un veritabil festin optic, asociază lucrări de dimensiuni obișnuite cu mari panouri cu vocație monumentală. În primul caz, pictorul glosează pe temele cunoscute care l-au impus și o face cu acea bucurie lăuntrică prin care oferă publicul șansa de a trece din narativ în sfera semnificativului. Tâlcul subtil al fiecărei compoziții ține de subtilitatea reinventării universului vizibil prin culoare și cele câteva elemente de recuzită ce-l individualizează. Uneori, privitorul poate descoperi în imagine ideale zboruri inefabile, alteori arhitecturi baroce oarecum sofisticate prin dantelăria detaliilor memorabile. Pe suprafața compozițiilor identificăm spiritul generos al pictorului, fascinația plutirii formelor în dimensiunea eterică, alteori, a fanteziei libere de orice constrângere formală. Cred că putem remarca faptul că Pelmuș face din grație o dimensiune estetică, iar din zborul frunzelor toamna, un ritual. Practic, totul ține de plutire, de inefabil și de libertate ca expresie a imediatului și veșniciei. Spațiile concretului sau ale abisalului fac ca imaginea în ansamblul său să sugereze plutirea la nivel cosmic, fiecare formă definită plastic fiind fie meteoriți iluzorii, fie galaxii care se sting. Trimiterea la universul liric eminescian ne determină să identificăm sugestia metafizică sau constelații care s-au stins, dar pâlpâie încă…

Relația cu sacralitatea derivă din sentimentul artistului ce caută destinatari sub stele, se caută pe sine, cu frenezia celui care știe că după fizic, concretul materiei, se află spiritul. Marile sale compoziții impresionează nu prin dimensiunile măsurabile, ci prin uimirea cu care se raportează la absolut. Peste lume se revarsă lumina, formele se potențează reciproc, ansamblul tulbură ființa și se reinventează. În pictura lui Ștefan Pelmuș trebuie văzut și ceea ce ne arată pe panourile monumentale, dar pe cele care fac din microcosmos doar un punct de sprijin al galaxiei.

Sacralitatea, în variile ei expresii, formele care nu există în real decât ca ipoteză de lucru a artistului, semnele – metaforă realizând prin reflecție accesul la metafizic, configurează mai întâi o dimensiune spirituală și apoi una materială, mundană. Jovialul devine prin astfel de compoziții asemenea magului călător prin stele, preocupat de identificarea unor cosmogonii într-un bob de rouă sau în planete încă invizibile… De fapt, compozițiile lui Ștefan Pelmuș sunt ficțiuni credibile, frânturi din universul vizibil, dar și al celui nerelevat însă. Potențialitatea, miracolul, fantezia creatoare devin elementele unei realități nepercepute încă, dar oricând posibile.

Creator de cosmogonii virtuale, Ștefan Pelmuș nu este atât de ușor descifrabil așa cum, din comoditate sau plictis, ne-am dori. Unii interesați vor rămâne la nivelul incitant al unor forme inexistente în realitatea imediată, alții vor fi tentați de interpretări cosmogonice. Între timp, Ștefan Pelmuș, visătorul cu ochii deschiși, va zugrăvi bolta cerului sau turle de biserici în așteptarea miracolului luminii veșnice. Fiecare compoziție semnată de Pelmuș este o enigmă, o închinare, o speranță…

Figurile unor potențiale portrete, animale bizare sau arlechini hieratici, mumii sau copii încă nenăscuți configurează un teritoriu unde himerele conviețuiesc cu saltimbancii sau cu arlechini imaginari. Creativitatea pictorului Pelmuș, frenetică prin ficțiune și seducătoare prin substanță picturală îi conferă artistului statutul paznicului de far ce ne luminează drumul către stele… Bucurie, miracol, smerenie, îndrăzneală, curiozitate, lumină-culoare, iată termenii unui destin de artist care, spre a fi înțeles, trebuie privit prin ochiul magic al inepuizabilei fantezii creatoare de oameni și de mituri… Ștefan Pelmuș spune prin fanteziile lui colorate mai mult decât putem vedea uneori, mai profund decât putem înțelege… Vom muri și vom vedea…

Valentin Ciucă