Ioan Vînău – un arhitect al perspectivelor

În privința opțiunilor stilistice recente, mulți artiști preferă o cale de mijloc, una care propune reconsiderarea limbajului pictural clasic, evitând totodată derapajele extravagante. Ajustate structural, genurile ataşate de regulă opţiunilor conservatoare îşi pot redobîndi vigoarea sleită de uzura multiseculară.

Fost scenograf al Teatrului din Bârlad, actualmente profesor la Liceul de Artă „G. Băncilă”, doctor în filosofie, colaborator pe linie universitară la o facultate de „arhitectură peisagistică”, Ioan Vînău revine în spațiul public cu lucrări realizate în ultimii ani. Față de proiectele anterioare, cu o tentă mai curând „naturalistă”, cel tocmai în derulare propune o schimbare de accent, nu însă exclusiv, favorabil de această dată configurărilor abstract - meditative.

Printre artiștii de la noi, Ioan Vînău și-a confecționat deja platforma un stil personal. Poate de aceea tablourile sale sunt lesne de recunoscut. Care sunt atuurile vocabularului plastic utilizat? Și, mai ales, ce anume îl diferențiază? În linii mari, autorul valorifică unele sugestii ale peisagiștilor autohtoni, ispitiți mai cu seamă de promisiunile bucolice ale naturii, adăugând un filtru compozițional modernist, de inspirație suprarealistă, care subliniază rolul psihismului abisal - subconștient și inconștient - în construcțiile euristice. Între notele distinctive, aș invoca felul aparte de organizare a suprafețelor, fragmentarismul studiat, distribuția quasi-geometrică a formelor, multiplicarea simultană a perspectivelor, recurențele cromatice (tonuri alternante de verde, albastru și roșu), tușele ferme, larg hașurate...

Ioan Vînău cultivă predilect peisajul – un regim pictural pândit până mai ieri de riscul sterilităţii. Autorul se eschivează liniarităţii şi monotoniei tabloului clasic, propunând inserturi vizuale, deschizând „ferestre”, alăturînd cadre de prim-plan şi refugii în perspectivă. „Scena” improvizată a naturii pare a fi compusă din decoruri multiple, secvenţiale, care lasă impresia unor „tablouri în tablou”. Elementele de piesaj se dispun în partiţii diferite, armonizate după capriciile unei ordini ascunse. Pictorul se bazează în măsură considerabilă pe puterea „calorică” a culorilor; unele sînt „calde”, altele – „reci”. Echilibrul cromatic, dinamismul formelor depind de imaginaţia şi de intuiţia artistului, singurul responsabil de buna lor gestionare.

Expoziția de față poate fi „citită” asemeni unei cărți ilustrate. Succesiunea imaginilor descrie parcursul unei gândiri preocupate de propria edificare, oscilând între „mirările” cu iz existențial și „uimirile” estetice de zi cu zi. Câteva sunt elementele speculative de legătură; lumea este întocmită în canonul frumosului, însă farmecul ascuns al acesteia nu este totdeauna evident. Având privilegiul unei sensibilități ascuțite, artistul vede „mai mult” decât alții, căutând, atât cât îi stă în puteri, să reconstituie plastic secvențe memorabile sau încântătoare. Rolul său nu este de neglijat: intuiește „esențele”, organizează haosul, „spiritualiză” materia, „materializează” timpul, repertoriază diversitatea și o sistematizează, dându-i coerența unui ansamblu omogen.

Pentru Ioan Vânău fiecare tablou este o „punere în scenă” pluriperspectivală, o explorare simultană de lumi polar situate: divină și umană, ideală și sensibilă, reală și imaginară, conștientă și inconștientă. Utopia cadrului unic, atotcuprinzător, este anulată de numeroasele breșe vizuale juxtapuse, care ajută privirea să se deschidă în direcții divergente. Fiecare nișă adăugată, fiecare nou ecran se clădește independent de întreg, dar în sensul unei bune armonizări a elementelor acestuia. Dilema artistului este una de poziționare. Care este „locul” său propice? În afara tabloului, privindu-l distant? Sau în interiorul acestuia?

Lucrările în care autorul își asumă o privire contemplativă, „din exterior”, sunt în genere neproblematice: portrete, naturi statice, peisaje naturale și urbane, amintind de oameni, lucruri și spații care au făcut anterior obiectul unor dispoziții afective. Cele în care pictorul se vede prins în „țesătura” propriului tablou sunt, dimpotrivă, interogative, ambiguizate și evazive, exploatând sugestiile de necontrolat ale figurației abstracte. În amble cazuri, miza este, neîndoielnic, paideică; educată atent, privirea își poate depăși posibilitățile naturale. „Ochii minții” te ajută, astfel, să vezi chiar mai departe decât cu lunetele recomandate de oftalmolog, oferindu-ți perspective nesperate sau nebănuite.

Împrumutând vocabularul filosofic bergsonian, Ioan Vînău consideră că lumea trebuie privită cu ochi de artist. Universul vizibil este armonios, chiar dacă ascunde lucruri inaccesibile imediat. Marile adevăruri iau forma disimulată simbolic a artei – locul propriu şi privilegiat al frumosului. Pictura lui Ioan Vînău poartă, evident, amprenta unor lecturi filosofice. Aș spune că pictează ca un filosof şi gîndeşte ca un pictor, sugerând în felul acesta nu stângăcii complementare, ci posibilitatea unei sinteze fericite între idee şi imaginea pictată, între subtilitatea abstracţiei şi concreteţea materiei plasticizate.

Ca și alți artiști din generația sa, Ioan Vînău argumentează convingător în favoarea posibilităţii de a resemnifica vocabularul plastic tradițional. Fiecare tablou este o invitație de a privi cu simpatie scenografii picturale ingenioase, în care imaginația, sensibilitatea și priceperea sunt, deopotrivă, solidare și eficiente.

Fără îndoială, expoziția de față îi oferă pictorului Ioan Vînău ocazia de a-și pune în acord portofoliul artistic cu interesul mereu glisant și exigent al publicului. El știe că „lucrul bine făcut” și așteptările cumpănite surclasează net precipitările improvizației. Eschivându-se deopotrivă tradiționalismului mimetic, dar și extravaganțelor avandardiste, artistul își construiește cu migală propria fortăreață de imagini, invitându-ne să-o privim din proximitate, în felul unui portret zâmbitor. Nu însă din afară, ci în interior.

Petru Bejan, critic de artă

„Ziarul de Iași”, 31 ianuarie 2013