Corpul și retorica gestuală

Derulat atipic, în chiar preziua închiderii, vernisajul expoziției Corpuri - asumată de Gabriela și Sabin Drinceanu - a făcut ocazia unor noi racorduri problematice, dintr-o dublă perspectivă: a sugestiilor speculative încă neexplorate și a multiplelor posibilități de tratament artistic. Cum se raportează artistul la propriul corp? Dar la corpurile celorlalți? Sunt imaginile corporale mărginite doar la semnificația frustă a ceea ce re-prezintă? Este eul nostru intim despărțit de corp, ori legat indisolubil de acesta? La prima vedere, întrebări precum cele de mai sus par nereflexive și sofistice. În realitate, ele jalonează întreg câmpul practicilor vizuale circumscrise referinței antropologice - evidente și în cazul proiectului asumat de Galeria „Dana”.

Există, bunăoară, situații în care artistul valorifică mirajul identității, părând a se confunda cu propriul corp, expunându-se ca și cum ar fi totuna. Nu puține sunt „performările” în registrul body art, când trupul devine prezență exclusivă, fiind etalat în imediatitatea sa, în pura cotidianitate, mimând o retorică gestuală a firescului. Artistul se filmează mergând, mâncând, dormind, conversând, fără ca imaginile să dorească a camufla în vreun fel intenții „secunde”, estetice sau esoterice. Un alt mod de raportare ar fi cel distant și exterior, artistul privindu-și propriul corp ca alteritate, drept ceva îndepărtat și străin. Un autoportret, de pildă, este cu atât mai reușit cu cât pictorul reușește să ia optima „distanță” afectivă, evitând a-și minimaliza sau idealiza trăsăturile. Sunt și situații în care artistul își testează limitele, ca și cum ar dori să se elibereze din „temnița” propriului corp, perceput ca greoi și ostil. În astfel de cazuri, corpul este „carcasă”, epidermă, „eternul străin” (cum ar spune Emmanuel Lévinas), platformă a experimentelor insolite, cu pretenții catharsice și/sau extatice. Mutilările, flagelările, suspendările intră în acest regim artistic cel puțin extravagat. Nu sunt de neglijat nici „împăcările”, adecvările sinelui cu „ambalajul” său exterior, într-o perspectivă soteriologică (vizând mântuirea personală) sau în una terapeutică.

Eschivându-se clișeelor portretizante, dar și scenariilor vizuale cu parfum excentric, Gabriela și Sabin Drinceanu ilustrează modul în care artistul se vede pe sine, însoțindu-i totodată cu privirea pe câțiva din prietenii apropiați, surprinși, ca și ei, în cadența ireversibilă a timpului. Dacă în proiectele anterioare cei doi erau preocupați mai curând de spațiile intermediare sau de personajele care le populează, de această dată „coboară” în zona lumescului, a omului concret, navigând în imediata lor proximitate.

Pentru Gabriela și Sabin Drinceanu, corpul nu are ocurențe depreciative; este amestec de aparență și profunzime, loc de refugiu sentimental, „casă a sufletului” - pe care o poți explora vizual dacă îți abandonezi „la intrare” toate prejudecățile, idiosincraziile și pudorile. Sunt ilustrate, astfel, câteva experiențe ale corpului văzut în dinamica vârstelor, adică în „istoria” propriilor evenimente individuale: inocența și uimirile copilăriei, curiozitatea și atracția adolescentine, jocurile frivole ale seducției, erosul netemperat al îndrăgostiților, echilibrul cuminte al maturilor, înțelepciunea grizonată a vârstei târzii…

Sculpturile miniaturale modelate de Gabriela Drinceanu evocă un repertoriu gestual familiar îndeobște personajelor cuplului (bărbat-femeie, copil-adult), zăbovind asupra stărilor sau emoțiilor încercate. Fiecărui anotimp biografic pare a-i corespunde gesturi specifice, reiterate aidoma în succesiunea generațiilor. Fiecare ins este „amprentat” simbolic, pe linia arhetipurilor umane (Adam și Eva) și a elementelor vitale (apa, luna, arborele, soarele) reprezentative. Sabin Drinceanu, în schimb, expune fotograme de mari dimensiuni, supuse unui tratament pictural suplimentar, menit a estompa realismul postúrilor evocate. Corpuri nude, coregrafii erotice îndrăznețe, dialoguri mute, „în semne”, pun în scenă povești de viață, în care se vorbește despre respingere și indiferență, simpatie, admirație și iubire, familiaritate și rutină.

Cum lucrează, așadar, timpul asupra corpului uman? Timpul „roade”, e-rodează și consumă. Corpul este biologie efemeră sau anatomie perisabilă. Între el și suflet - spun psihologii - se instalează un decalaj subiectiv; primul se transformă, involuează și îmbătrânește, pe când celălalt are putința de a-și conserva aproximativa tinerețe. Copilul, adolescentul, părintele, bunicul își trăiesc, fiecare, bucuriile și servituțile propriei situări cronologice.

Pentru Gabriela și Sabin Drinceanu, vârstele sunt etape de neocolit pe „calea rătăcită”, labirintică, a vieții – după sugestia găsită în titlul unei cărți semnate de esteticianul Constantin Prut. Identitatea personajelor nu este importantă; contează mai mult gesturile prin care acestea își exprimă și comunică aprehensiunile, dispozițiile sau emoțiile necenzurate. Corpurile celor doi artiști ieșeni „vorbesc” de la sine, atât prin suplețea reprezentărilor, cât și prin ineditul mesajului administrat.

Petru Bejan,

„Ars Longa” nr. 16, iunie-august 2013, supliment al revistei „Cronica veche” editat de Galeria de artă DANA