Grigore Ilisei 70

Povestea colecției familiei Ecaterina și Grigore Ilisei subliniază într-o mare măsură povestea unei perioade importante a artei ieșene în special, să-i spunem „perioada ei modernă”. Povestea începe la debutul anilor ’70, când Grigore Ilisei era pe cale să împlinească 30 de ani, fiind tânăr reporter la Radio Iași și Radio București. Acest lucru îi înlesnește contactul cu artiștii prin vizite la ateliere, prezențe la vernisaje, interviuri. Intrarea în lumea artei ieșene, “în grădina cu iluzii”, deja se produsese. Acea lume, departe de lumea dezlănțuită a artei occidentale, unde, totul se desfășura sub “spectrul tiraniei inovației” (cum expresiv o denumea artistul de origine română Daniel Spoerri), acea lume era calmă, domoală, așezată, desfășurându-se în jurul tradiției, cu o modernitate stăpânită, punând un accent special pe “meserie”, adică pe un meșteșug bine stăpânit cu accente de postimpresionism, realism magic și expresionism. “Cazuri de abstracționism” nu fuseseră reperate în dulcele târg, după cum se exprimase unul dintre conducătorii Uniunii din acea vreme. Am cunoscut și eu acea lume, venind ca student în Iași după mijlocul anilor ’70, artiștii invocați de dl. G.Ilisei în cartea sa cât și cei din colecție fiindu-mi majoritatea profesori. Cei mai importanți ani ai tinereții mele i-am petrecut în atelierele lor, cunoscându-i bine, fiindu-le aproape. Era o lume bonomă, o lume jovială, oamenii erau capabili să te asculte, să vorbească cu tine, să „piardă timpul cu grație”, fără regrete, să te ajute, să-ți facă daruri. Citind și recitind paginile scrise de dl. G. Ilisei despre arta ieșeană, în special cea dinainte de ’89, văzând și revăzând lucrările din colecție, am rememorat cu nostalgia tinereții, clipele de neuitat petrecute alături de foștii mei profesori, în marea lor majoritate trecuți în neființă: Ion Neagoe, Dimitrie Gavrilean, Adrian Podoleanu, Dan Hatmanu, Francisk Bartok, Nicolae Matiuș, Ștefan Hotnog, Corneliu Ionescu, Vasile Condurache, Constantin Radinschi. Nu am cum să nu-l pomenesc și pe Ioan Gînju, chiar dacă nu mi-a fost profesor.

De multe ori regret că în acele vremi nu eram la Paris, în tumultul evenimentelor, dar, în același timp, gândesc că mi-ar fi părut nespus de rău să nu trăiesc aici acei ani, lângă acei oameni.

Atelierele erau deschise, uneori vinul curgea în valuri, boema era câteodată nebună, scăpată de sub control, întâmplările pe măsură, de neuitat. Am citit nu demult o carte care se chema “Boema” avându-l ca autor pe Dan Frank. O carte despre boema pariziană din prima jumatate a sec. XX. O carte minunată. Dacă în materie de artă nu ne putem compara cu Parisul acelor vremi, în materie de boemă, da. Cei din generația mea cât și cei din generațiile apropiate putem depune mărturie în acest sens. De multe ori mă întreb cum de nimeni nu a scris o carte pe acest subiect. Sigur ar avea un succes fulminant. Într-o țară plină de privațiuni, cenușie și rece (cum era România atunci), în ateliere era altfel. Din acea lume provin o mare parte din lucrările colecției G. Ilisei. Este în mare parte, după cum spune și autorul, o colecție de „daruri spirituale născute din plasma prieteniei”, cu atât mai importantă pentru deținătorul ei. Dar și de lucrări achiziționate cu greu din salariile derizorii ale acelor vremi. O colecție a “afinitățiilor elective” reprezentând într-un fel “un testimoniu al mișcării plastice postbelice, în special al celei ieșene” după cum se exprimă autorul.

Comentând operele artiștilor, G. Ilisei și-a scris de fapt trăirile din fața tablourilor, “sporindu-și priceperea de la o zi la alta”, neavând niciodată orgoliul criticului de artă. Sunt gânduri scrise cu admirație și înțelegere pentru artiști și arta lor, scoțând dintr- o “uitare interesat împinsă către o zonă a indiferenței” (după cum se exprimă Dan Hăulică în prefața cărții “În grădinile jocului cu iluziile”) artiștii moldoveni și nu numai care au avut un cuvânt de spus în construcția eșafodajului artelor vizuale ieșene și românești.

Eram elev de liceu, când, datorită barbaților din familia mea care erau microbiști cu toții, fiind susținători ai echipei “de aur pe atunci” „Politehnica Iași”, ascultam la radio transmiterea meciurilor de fotbal din țară. Atunci am remarcat o voce cu totul specială care comenta meciurile într-o limbă română elegantă, poetică, cursivă. Era Grigore Ilisei. Am urmărit multă vreme meciurile numai pentru a-l asculta. Apoi am fost deosebit de onorat cunoscându-l personal. Lumea artei nu este o lume comodă. Este plină de gelozii, de frustrări și chiar de răutați. Și nu numai la noi. Echilibrul, frumusețea discursului, admirația pentru artiști și arta lor, a generat prin prezența dlui Ilisei în ateliere cât și la vernisaje oaze de normalitate și civilitate. Interviurile de televiziune pe care le-a făcut cu artștii sunt memorabile. Nu cred că are egal în România. Pentru interviul cu Marcel Chirnoagă, făcut nu cu multă vreme înainte de moartea maestrului ar merita, după părerea mea cel mai mare premiu de televiziune din România. Pentru mine rămâne o mirare continuă fapătul că un asemenea talent nu mai apare pe micul ecran, că nu este „folosit” la adevărata lui valoare.

La formidabila vârstă de 70 de ani verticalitatea carierei domniei sale, atât ca scriitor cât și ca jurnalist reprezintă un reper pentru viața culturală ieșeană și românească.

La mulți ani, dle Grigore Ilisei!

Dragoș Pătrașcu

„Ars Longa” nr. 18, noiembrie 2013- martie 2014, supliment al revistei „Cronica veche” editat de Galeria de artă DANA