În primăvara aceasta, chiar de Mărţişor, pictorul Traian Mocanu, cel care va rotunji pe 26 august 60 de ani, ne-a poftit în atelierul său. Cel al meşterului faur. Un atelier fără de unelte, şevalete, colori, şasiuri, lipsit de harababura perfect organizată a unor asemenea incinte. Interiorul era reprezentat doar de plăsmuirile ce ies din acest spaţiu magic în care artistul oficiază aidoma unui şaman. E palma de pământ legată de cer, unde artistul se simte slobod ca pe insula hirsutului Robinson Crusoe. Aici fantezia şi închipuirea debordantă nu-s de nimeni ţărmurite, ci aleargă în buiestru ca să aducă la lumină alchimicile combustii lăuntrice.

La început de an jubiliar Traian Mocanu a ţinut să ne arate că în făptura lui, sălaş al mai multor euri, cele mai importante sunt cel pictural şi poetic. Pe acestea a vroit să ni le înfăţişeze în ceea ce au acestea definitoriu. Din miezoase trăiri şi strădanii se nasc rostirile lor şi acestea din când, în când, îşi cer drept la vedere şi auzire. Când unul e mai vocal şi face pasul în faţă, celălalt bate în retragere şi pândeşte, aşteptând clipa prielnică zicerii. De data asta au venit împreună, îmbrăţişate, să dea seama admiratorilor creatorului despre ceea ce le desparte, dar şi uneşte.

Desigur grafica de pe simezele acestei expoziţii găzduite de Galeria de artă "Dana" din strada Cujbă, nu-i poetică în substanţă şi expresie dacă gândim poezia doar în registru liric şi ingenuu. În grafismul cu atâta dezinvoltură şi virtuozitate practicat de Traian Mocanu epicul e mai degrabă dominator. Un epic al privirii corozive şi al insolitului unor viziuni ca de bestiar. Întruchipările lui Traian Mocanu seamănă izbitor cu personajele pitoreşti din '" Istoria ieroglifică" a lui Dimitrie Cantemir. Sunt arătări struţo-cămileşti. Dar nu se poate spune că nu-s colindate de un fior poeticesc. Aceasta rezidă din dintr-o imaginaţie dezlănţuită, cu accente suprarealiste şi expresioniste, revelate într-o manieră proprie, ce te duce cu gândul la Goya şi Chirnoagă. Creaţiunile ar putea fi catalogate ca plămadă a unui lung somn al raţiunii. O astfel de judecare nu trece însă de stratul superficial. Desenele lui Traian Mocanu, o grav-jucăuşă temă cu variaţiuni , devoalează străfunduri printr-o căutătură spectrală. Ochiul dantesc aduce către lumina zilei tenebrele ascunzişurilor fiinţiale, dar şi scânteia nucleică, cea pe care numai meşterul o prinde şi izbuteşte să-i dea chip. Grafica aceasta, care, cum ne-o dovedeşte hârtia îmbătrânită, acoperă un larg arc de timp, şi este, ca şi pictura lui Traian Mocanu, fruct al unei bogate ideaţii. Una de adâncime, frământată şi adeseori contradictorie. Te uiţi îndelung la lucrarea meşterului şi-ţi răsună în urechi ţipăt de revoltă, dar adie şi o exclamaţie de uimire în faţa miracolului existenţei umane. Tehnica la care face recurs în grafică Traian Mocanu, ca să întrupeze cu aplomb ideile şi neliniştile existenţiale, e una de filigran. Scăpărările fanteziei, ce-l caracterizează, sunt riguros şi expresiv materializate în compoziţii cu sonorităţi metaforice. E acel plin al simplităţii. Prisosurile au fost cu grijă îndepărtate. A rămas pe hârtie ceea ce este esenţial şi grăitor ca mesaj ideatic şi emoţional. Tehnica, bine stăpânită, e aceea a şlefuitorului de metale, care are iscusinţa să aprindă cu vâlvătăile focului lăuntric întunecimile materiei.

Foarte inspirat, pictorul a înălţat în fiecare odaie ca de rugăciune a expoziţiei sale câte o catapeteasmă. Tablouri ca nişte icoane împărăteşti. În aceste câmpuri plastice poeticitatea palpită cu vigoare. Însă respiră pe aceste suprafeţe acoperite cu straturi dense de culoare şi o candoare ce mângâie şi umanizează terifiantele privelişti grafice care le ţin hangul. Avem de a face tot cu opera ideatice, nu mai puţin marcate de accente suprarealiste, în acelaşi timp luminoase, tonice, în pofida fondurilor de antracit, graţie atmosferei ce o degajă. Par aceste zugrăvituri, fie că e vorba de harfe şi harfiste, de cruci şi crucificaţi, de torsuri umane înlănţuite melopeic, semne heraldice, dar şi transparente caligrafii extrem orientale. Lasă o puternică impresie de masivitate şi te cheamă să le stai în preajmă, cuprinzându-te afectuos şi palpabil cu vorbirea lor caldă şi încărcată de tâlcuri filosofice. Pictorul experimentează, cum s-a străduit o carieră întreagă, atât în dispunerea în straturi ca de frescă a culorii, cât şi în privinţa acordurilor în rafinate game. Siluetele au zvelteţea ştimelor, misterul zeiţelor vechimii. Ies din linţolii de negru, dar şi dintr-un pânzet alb, unul singur şi păşesc spre privitor, invitându-l să intre într-o lume a magicului, visării şi tainei. Configurarea în relief ia formă prin consistente pete de culoare, prinse în vârtejul unui cinetism ce lasă impresia viului.

În acest atelier, în care sunt etalate grafica şi pictura fecundului artist, care din 1976 a deschis 24 de personale şi a luat parte la alte 90 de expoziţii colective în România şi în numeroase ţări din lume, Traian Mocanu s-a prezentat în faţa publicului şi cu semnele celuilalt eu, cel poetic. A lansat cu prilejul vernisajului şi două cărţi de poezie, "Atelierul" şi "Mielul de apă". Acestea se alătură altor patru volume publicate anterior. Între cele două euri, aşa cum ne demonstrează semnele plastice şi cele livreşti, există o circulaţie subterană, precum şi alta la vedere, o circulaţie de vase comunicante. Îşi trag amândouă substanţa din acelaşi etos şi aceeaşi mereu trează sensibilitate. Cum remarcă, cu fine antene pentru amândouă domenii, criticul Emanuela Ilie într-un comentariu la cartea " Atelierul-mocanofroze II" ,: " dubla vocaţie este resimţită drept sursă de valorizări fertile, egal stimulatoare abia aici, în acest spaţiu bine delimitat, unde" eu sălbatecul mâzgâlitor/ de hârtie/de pânze/ îşi poate exorciza aproape toate soiurile de demoni."

În atelierul său magic, Traian Mocanu transformă demonii în transfigurări ale inefabilului artei. Aici şade şi trudeşte un fârtat al magiei artistice.

Grigore Ilisei

„Ars Longa” nr. 18, noiembrie 2013 – martie 2014, supliment al revistei „Cronica veche” editat de Galeria de artă DANA