La DONNA OBNUBILATA

Se uită la tine cu un singur ochi. Celălalt e şters. E şters cu tot cu obraz. În locul desenului absent rămâne sentimentul straniu că ţi se ascunde ceva, un secret, un mesaj, o secvenţă interioară întunecată în mod voit, tocmai pentru a atrage atenţia asupra acelei triste umbre. Şi astfel privitorul e condus dincolo de zona de confort, adică exact ce şi-a propus Diana Condurache.

Deşi Ţara Minunilor e propunerea sa, tărâmul explorat nu e chiar unul din cele mai senine poveşti. Diana Condurache atinge neliniştea, chiar din afişul expozitiei: un fel de „doamna cu hermină”, care ocroteşte însă o siameză albă. Fireşte, e o altă abordare, dar e un citat vizual explicit. Şi nu e singurul. Chiar din afişul expoziţiei sale, Diana Condurache ne arată o donna obnubilata, aureolată şi colorată, într-un costum fastuos, cu lacrimi de sânge în preţul podoabelor excesive. Dismorfia e prezentă la aproape toate personajele. Un ochi plânge, dar nu se vede; un ochi râde, sau priveşte. Ele se arată ascunzîndu-se, sau se ascund arătându-se. E ca şi cum şi-ar oferi, în poză, spre vedere, rănile interioare. Pentru că jumătate din chip nu există, ai putea crede că jumătate din suflet va fi murit. Demult sau mai de curând. Din desenul plat, bidimensional, ca de frescă votivă, ele ni se înfăţişează imobile, scrobite, verticale, excentric împodobite cu doar jumătate din chip. Restul e şters. Ca o mască. Sau în loc de mască. Asta ne reaminteşte o mai veche obsesie şi preocupare a Dianei Condurache, măştile veneţiene, tema unei expoziţii de acum 15 ani în urmă.

Costumele sunt migălos ornamentate, ca şi întreg decorul. Totul e fastuos, într-o aparentă exuberanţă a culorilor aprinse, fosforescente, unele cu transparenţe, altele ca emailul. Parcă ar fi prinţesele pe care fetiţele le desenează pe caietul dictando. „Nu vreau să cresc mare” - se intitulează una din lucrările expuse. Poate că e însăşi Alice, în Ţara propriilor minuni. Ea visează din balonul fustei sale roz, exact culoarea vârstei la care ar vrea să rămână. Acolo e şi ziua şi noaptea şi visele sale.

La fel şi „Extraterestra” - care e cu totul nevăzătoare sau, dimpotrivă, atotvăzătoare, cu un ochi în frunte, deloc deschis, dar bănuit de toată lumea. Levitează într-un univers de mărunţişuri: o clepsidră, un şirag de mătănii, o păpuşă rusească, un melc, cireşe, căpşuni şi ciuperci, o sumă de semne şi simboluri asamblate cu umor şi bine plasate în contextul care, central, o conţine pe Maica Domnului cu aura sa cu tot... La fel, „Maria Magdalena” şi păcatele ei, care i-au înnegrit până şi pielea, ca gelozia maurului... Citatele ei de odaliscă nevoluptoasă, ci meditativă, fac din ea un Yorick feminin. Aşa că e simplu de presupus că Diana Condurache adaugă în lucrările sale debordant-decorative ceva din filosofia postmodernă. Pe scurt: ceva pop, ceva etno, ceva figurativ, ceva filosofie, ceva ironie, ceva copilăresc, ceva interzis, ceva deja-vu, ceva înaripat, ceva care să intrige, ceva care să atragă, ceva frivol, ceva tragic, ceva parazit, ceva epic, ceva poetic, ceva adormit şi ceva viu... un colaj eclectic şi preţios. Aceasta este Diana Condurache când desenează şi combină ideile cu fervoare şi febrilitate, e ca un copil care se joacă în singurătatea lui cu toate personajele pe care le-a întâlnit vreodată.Lecturile vieţii o însoţesc, fie că lucrează pe dimensiuni mari sau mici, lucrările sale au acelaşi cod de interpretare: „Sunt aici şi îţi zâmbesc”, pare să spună autoarea, dincolo de aglomeraţia detaliilor, dincolo de rama din ramă, cu fire şi flori ca în icoanele pe sticlă, dincolo de ornamentaţia excesivă, ca în miniaturile medievale, cu vignete şi balauri binevoitori... „Sunt aici şi vă zâmbesc”, spune Diana Condurache, dincolo de atitudinea corporală sumisă de armură sau de costumul de nuntă. Întotdeauna personajele sale vor avea un fluture pe umăr, ca o promisiune; un strugure alături, ca un bocet; un lacăt în decor, ca o tăcere, ca un mormânt; o pană, în loc de vis; ohalebardă în loc de ameninţare... Orice spaţiu liber în ramă e dantelat şi filigranat, dar totul e contemporan la Diana, pentru că e ironic şi fluid, ca mesaj.

„Pomul vieţii” se desfăşoară pe registre, ca un triptic orizontal, cu viaţa pe etaje de conştiinţă şi de înţelegere. Sau „Discoteca” din vis, acolo unde doamnele privesc de sus o moarte frumoasă în turnir supracolorat, sau „Cavalerele” bine strunite în şa, gata să bârfească lejer şi viaţa şi moartea, deopotrivă.

Un ochi deschis în afară, „înlăuntru se deşteaptă”, vorba lui Eminescu. Lumea Dianei Condurache, WONDERLAND, e un excurs delicat, narativ, în postmodern. Ca artă şi mod de viaţă, câtă vreme arta se întoarce, astăzi, la prima ei funcţiune, aceea de a fi decorativă, înainte de a fi abisală.

Oana Lazăr, scriitoare

Revista de artă vizuală ISART, nr. 1/2015, editată de Editura Dana Art – Galeria DANA