„EGREDIOR” – DORIN BABA & M. SIDOVIUS

Egredior

Ingredior. Încep. Când începe cineva, în faţa sa vine altcineva să-l întâmpine. Semnătura dăruită încurajează ceea ce, mai mult în potenţă, îşi va face loc în fiinţă: este vocea mamei, încurajarea primită de la fraţi, privirea iubitei, critica prietenului, a profesorului, cuvintele din cărţile ce ne-au făcut oameni „dar şi ceilalţi chibiţi [care] tremură pentru orice mişcare a mea” aflată la primul capăt al firului. Acestea sunt semnături ale cuvântului care nu cosmetizează realul, nu-l face cinematografic, însă îl pregăteşte pentru ceea ce încă nu este cel ce vine. Purtăm în noi înşine semnăturile care ne-au călăuzit la momentele inaugurale de contact cu lumea. Semnătura dăruită la început de drum celui care vine din afară creează evenimentul inaugural al dialogului netraumatizant şi nevictimar cu lumea. În artă, lucrările celui care începe, pregătite în propria izolare tremurată, ies pentru a întâmpina atingerile străine. Semnătura care le întâmpină marchează linia de protecţie a începutului spaţiului ludic la care este chemat să-şi exprime fiinţa şi cel nou-venit. Semnătura nu face statistică din noii veniţi şi nu-l creşte pe autorul ei dincolo de uman; ea cheamă pe cei care pot ieşi din ceea ce nu sunt – zaruri mai mici ce se aruncă peste zaruri mai mari în căutarea unei feţe de maxim câştig. Darul căruia nu i se poate oferi un contra-dar devine ucigător şi realizează un circuit victimar. Mitul victimei, al ţapului ispăşitor îndreaptă atenţia spre o victimă inocentă şi prin aceasta face din lume o totalitate care-şi rezolvă propria violenţă prin sacrificarea a ceea ce nu este vinovat, ce vine din afară. Este un mecanism de sacrificare a potenţei, a ceea ce nu este realizat, încă, în lumea interioară. Proiectul artistic Egredior vine pentru a nara despre curajul de a ieşi din semnătura ce tinde să se transforme în putere discreţionară, în auctorialitate şi care, însoţită de noul venit, iniţiază mecanismul victimar în afara propriilor circumferinţe vinovate şi sacrifică, pentru a-şi păstra integrităţile, tocmai ceea ce i-ar face mai compleţi, potenţialul lor de mişcare creatoare. Victima nu este un obiect, ci o potenţă, invizibilul ce ne animă să ne eliberăm de ceea ce se vede frumos lipit de noi, de cadrele în care îngheţăm lumea. Victima nu este semnalată logic, ci emoţional în câmpul violent al sacrificatorilor. Pentru că nu pretinde un rol de povestaş, Egredior nu uneşte vizual o serie de pânze cărora li se va adăuga, ca dar, o semnătură, ci lasă deschis dialogului, spaţiilor cuvintelor încă nemobilizare, tot ceea ce este dincolo de aceste lucrări şi de acest discurs. Pânzele pot fi descoperite individual şi nu în declaraţiile auctoriale: ele pot fi anulate sau dimpotrivă de libertatea voinţei privitorului.

E vorba despre dialogul cu ceea ce nu se vede în concretul imediat, ci în potenţă deoarece aici, în ceea ce încă nu este, violenţa îşi caută loc pentru victime: visele. Înţeleg dialogul ca un ritm ce iese, gradat, din liniile ce tind să formeze circularităţi, ochiuri de lumi, ritm ce face să crească, din nimic, înaintarea în depărtare. Observ în creaţie tendinţa sacrificării de victime inocente ca mecanism reparator, de repunere în funcţie a unor valori ce dau sens, dar aceasta este o crimă ce atrage altă crimă, întreţinându-se un abator de concepte, unde fiecare, la rândul său, cade distrus de alte cuvinte, mai bine ambalate într-o faţă propoziţională. Iar acest mecanism de victimizare formează neîncetat circularitatea lumii: a crea înseamnă, în această lume ce se teme de revenirea morţilor fără ochi, a experimenta curbura cea mai mică, infinitezimală, care oferă iluzia de linie de fugă, dar care va fi pusă pe orbită în jurul masivului corp numit auctor. Sarcina de a ieşi din forme, din aceste invariante stilistice, din segmente ce compun cercul ce se închide în jurul unui centru auctorial o propunem cu proiectul Egredior. A ieşi unde? veţi întreba. Unde ochii încă nu văd.

Antegredior. Precedare. Ne-am creat “libertatea” de a ne întâlni între şiruri de dreptunghiuri albe, de a avea, faţă de privirile străine, o viaţă de peliculă cinematografică: tăiem, decupăm, lipim şi promovăm ceea ce ne place să fie văzut, auzit, simţit şi interpretat. Numim actul de a face aceste operaţii, cu mândrie umanistă, voinţă şi credem că prin el ne sustragem unui univers determinist. Ceea ce devine act propriu, cu acest mod de a ne face mai egali nouă înşine, constă în a ne căuta icon-ul perfect pe care să-l învecinăm unui şir de alte cadre selectate şi puse cu semnul egal fiinţei noastre. Ecranată astfel, fiinţa noastră este o funcţie ce primeşte un şir finit de variabile. Cine poate rezista acestei libertăţi mitice? Valorizăm lumea de care dispunem, valorizăm propriile lumi şi constatăm că selecţiile noastre nu sunt uniforme. Ceea ce era clipă transformăm în verigă după care construim o scară fiinţelor noastre. Când obţinem cele mai frumoase cadre – pentru că vom constata că viaţa este finită şi dobândim un număr finit de perfecţiuni - spunem că ne-am împlinit. Am devenit sferici în multe locuri ale vieţii noastre. Şi ne este tot mai teamă să nu ne precipităm în fragmente. Începe criza: a nu mai putea avea crize pentru că oriunde mergem regăsim circularitatea lumii. Iată ceea ce ne precede, cultural, ca fiinţe. Voinţa se identifică cu puterea discreţionară: capacitatea de a tulbura, şi nu de a ieşi din mediul lumii, este echivalată cu libertatea.

Dīgredior. Mă separ. Din acest moment, viaţa este trăită ca un rest, o luptă pentru a îndepărta, a curăţa tot ceea ce, prin simpla mişcare, “perturbă” lumea individuală. Nu, artistul ce vine şi încă este la început nu caută o viaţă septică, nu are nostalgii à rebours, nici măcar una estetică, însă da, caută o viaţă care să filtreze toate mişcările care lasă urme deasupra voinţei sale pe cearşaful cerului lumii comune, încă. Cel care vine, aproape fără voie, este separat. Şi, ca separat, va fi el însuşi o semnătură rigidă, devoratoare. Această separare este tocmai expresia obiectului respins şi, astfel, devine ea însăşi similară celei ce o neagă.

Retrōgradior. Mă întorc. Mai leibnezian decât Leibniz însuşi, artistul proiectează cea mai bună lume posibilă ca o sumă maximă de momente în acord perfect cu voinţa sa. Cine (se) mai gândeşte, invadat de fericirea de-a (Se) rotunji cât mai mult şi a avea (să posede un nimic în raport cu lumea) cât mai puţine puncte de contact cu lumea (considerate victimizatoare, traumatice şi ostile libertăţii proprii) că a ieşit din ceea ce detesta (universul determinist) pentru a intra în unul tot determinist, doar că din perspectiva capacităţilor proprii, şi nu a lumii, epocii sau a altor autorităţi supra-individuale.

Prōgredior. Eu dezvolt. Am devenit toţi, printr-o formă lingvistică, artişti, adamici copii tereştri - aceasta este tragedia egalităţii pe care o dorim cât mai egală. Pentru că ştim, de acum, gustul hazardului lumii: sunt tot atâtea şanse de a fi sau nu faţa câştigătoare a timpului, depinde de cadrul dreptunghiular în care este îngheţat “realul”. Artistul nu mai vrea să iasă din univers pentru a intra în coperţile sale pe care cineva să le ţină în mână şi să creadă că el însuşi este sustras de la eroziunea timpului şi că natura i-a construit un fotoliu de spectator divin, de unde vede totalitatea cantităţii de mişcare a furnicilor cosmice ce formează întreaga viaţă.

Digression. Abatere. Egalitatea orweliană se aplică şi numerelor iraţionale: “unele numere sunt mai iraţionale decât altele” (Ian Stewart). Pe măsură ce parcurgem mai mult un număr iraţional, îl facem tot mai puţin egal cu ceea ce era citit în secunda anterioară. Citită contextual, fiinţa noastră este raţională, dar citită în timp…

Dēgredior. Cobor. Luptăm, cu o violenţă mimetică să ieşim din această asemănare: ne căutăm stilul, instrumentul mitic de a ne delimita iconic faţă de angrenajul lumii – mediul în care performăm. Suferim că nu putem să ne asemănăm deplin nouă înşine ca să nu (mai) ambalăm nimic drept rest pentru a scoate o poză bună cu noi. În această coborâre de sens observ că a merge mai departe este singura ieşire din cercul victimar.

Ēgressus. Îndepărtare. Inspiraţi de bezna cosmică, ne izolăm noi înşine de lume, de mişcare. Unele naţiuni şi-au aşezat artistic în ograda cerului: lebedele, leii, peştii, urşii mici şi mari (sau carurile) şi cloştile (tot cu pui) şi ce-au mai considerat ei lizibil. Dar nu pentru a fi universul mai familiar, ci pentru a-i face margini şi să-l tapeteze pe linia întunecată ce creşte în suprafaţă… Nu, nu totul este aici. Trebuie dăltuită subtil bezna peste care am aşezat urmele mişcărilor.

Ēgredior. Eu înaintez. Nici o casă nu mă aşteaptă; ea este itinerariu; casa arată această încălcare frumoasă a gramaticii limbii: este toate drumurile ce ies şi vin la ea; casa nu este incintă, marele dicţionar care mă închide şi m-ar tăia în mişcare o cută şi ar face să mă cresc copac ce nu poate să-şi încline trunchiul să vadă unde se duc frunzele. În pădurile cu trunchiuri perfect paralele nu se întâmplă nici o lume.

Aggredior. Mă adresez. Nu luaţi urmele drept absenţa mişcătorului şi nici cuvintele drept viaţa sa. Sacrificiul din universul în care Cronos îşi devoră fiii arată circularitatea vocii care a spus să fie ceva. Faţa pânzelor arătate în Galerie nu este o poză ca să ne fie pe plac reciproc, şi nu le voi dubla prin cuvinte: itinerariul fără un ghid auctorial conferă libertate maximă privirii.

Trānsgredior. Am ieşit. Lumea trebuie atinsă, dar nu pentru a face posesie din ea, ci să fie conjugat verbul şi la trecut, degradat din formele prezentului nefinalizabil, pentru a scoate chipul din sferele unde ne închidem şi bănuim certe ciclicităţi naturale dovedind teamă faţă de mişcare. În această cameră de la etajul Galeriei, după ce aţi parcurs ceea ce aţi voit, vă aşteaptă lumea să o scoateţi din spectacol şi să nu-i fiţi spectator, ci să vă faceţi un ceai ce-l veţi găsi aici lângă un ibric în care fierbe apa, iar lucrul altfel se petrece pe vechiul nostru glob bătrân.

Sidovius

Daruri „otrăvite”

Cum dicţionarele autohtone se dovedesc inapte să ofere vreun indiciu lămuritor, eşti invitat să cauţi surse alternative. În latină, termenul desemnează, deopotrivă, „ieşire” şi „înaintare”. Egredior este pasul spre „în afară”, avansul centrifug, detaşarea treptată, chiar în sens de urcuş. Am putea înţelege că ar fi vorba despre o „ieşire în lume” a cuiva, ori că este evocat un posibil ritual de iniţiere. Într-un fel, chiar aşa stau lucrurile…

Având drept subtitlu „puterea auctorială ca dar”, proiectul sus-pomenit este conceput în formă colaborativă, mobilizând doi autori de vârste apropiate. Unul dintre ei, Marius Sidoriuc (absolvent de sociologie, cu un doctorat filosofic despre „heterotopiile ruinei”, obţinut la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi), este debutant în câmpul artei. Pictează de ani buni pentru propria-i plăcere, fără să fi gândit a da lucrărilor sale o finalitate publică şi, cu atât mai puţin, una comercială. Dorin Baba, partenerul „noului venit”, se bucură deja de bună recunoaştere şi de notorietate printre artişti. Celui dintâi, expoziţia ieşeană îi oferă nesperata ocazie de a părăsi cochilia anonimatului, scoţând curajos „capul în lume”; pentru celălalt, este doar prilejul de a-i întinde prietenului o preţioasă „mână” de ajutor. În ce manieră? Semnând cu propriul nume pânzele colorate de amicul său. Şi asta, chiar în timpul vernisajului cu public.

Cum ar putea fi calificat un atare gest? Ca furt abject, „pe faţă”? Ca substituţie ilicită? Ca însuşire abuzivă a proprietăţii cuiva? Ce-ar justifica, estetic vorbind, un asemenea transfer identitar? Cine este, în fapt, autorul lucrărilor etalate? „Noul venit”, cel care a ostenit la realizarea acestora? Ori semnatarul leneş, ivit ulterior? Există precedente care să legitimeze ineditul schimb? Care este adevăratul profitor? Avem de-a face cu picturi originale? Sau, mai curând, cu nişte falsuri, cu piese lipsite de valoare, vrednice de lepădat?

Practica licită a transferurilor de identitate are, în cultura Europei - cel puţin, o tradiţie venerabilă. În Renaştere, bunăoară, maeştrii îşi asumau integral lucrările executate în bună parte de ucenicii şi discipolii lor. Semnătura celui consacrat, capitalul simbolic reprezentat acesta, amplificau valoarea produsului final. Există însă şi o istorie a transferurilor frauduloase. Despre Dali, spre exemplu, se ştie că a vândut sute de… semnături puse în colţul unor tablouri imaculate, „în alb”. Tot atâtea falsuri atribuite lui Dali sunt şi astăzi în circulaţie, cum şi mii de copii ale lucrărilor sale celebre, „autentificate” doar prin ştampilare.

Când invocă „puterea auctorială ca dar”, artiştii ieşeni dau colaborării lor o miză evident speculativă. În context, fiecare dăruieşte câte ceva. Care este însă adevărata natură a darului? Ce fel de daruri îşi fac cei doi? Tema ca atare ne trimite iarăşi în bibliotecă, la un Marcel Mauss (cel care elucida, din punct de vedere sociologic, mecanismele darului şi ale contra-darului), la René Girard (cu lucrările sale despre „victimizare” şi sacrificiul ispăşitor), la Jean-Luc Marion (cu a sa „fenomenologie a donaţiei”), dar şi la Jean Starobinski, autorul unui tom excelent ilustrat (Largesse), glosând despre generozitate şi ipostazele acesteia.

Mai întâi de toate, s-ar spune că darul creează obligaţii. Primitorul se vede oarecum constrâns să răspundă cu monedă egală donatorului. Când nu poţi replica în aceeaşi măsură, rămâi îndatorat pe termen nedefinit; eşti, fără să vrei, victima inocentă a unui schimb asimetric. În aceste cazuri, darurile pot fi „otrăvite” şi înşelătoare. Nu toate ofertele sunt „prietenoase”, ori complet dezinteresate. Dacă sunt făcute pentru a umili, pentru a epata sau a flata orgolii nemăsurate, dacă ţintesc doar plăcerea afişării ostentative, dacă se transformă în spectacol mediatic de prost-gust, gesturile pretins-caritabile se contrazic de la sine. Ori sunt daruri, ori sunt cu totul altceva.

„Darurile” schimbate între artiştii asociaţi trebuie văzute în felul unei investiţii mutuale de încredere. „Nou venitul” abandonează cercul euristicii private, iese în public, acceptând să-şi „sacrifice” opera, să o doneze celuilalt, în timp ce acesta din urmă, prin simpla semnătură, transferă întregul său portofoliu simbolic, pariind pe talentul şi valoarea prietenului novice. Primul se vede obligat să răspundă în viitor pe măsura darului auctorial. Altfel, devine victima unui pact „otrăvit”.

Proiectul administrat în tandem de Marius Sidoriuc şi Dorin Baba subscrie unei estetici de tip „relaţional”. Chiar dacă au valoare artistică indiscutabilă, lucrările sunt emblematice mai curând pentru contextul nou creat, arătând cum se poate închega o prietenie trainică, profundă, dincolo de prejudecăţile uzuale cu privire la „autor”, „valoare” şi „proprietate”. Riguroşi cu scrupulele unei „ontologii” a operei de artă, am putea spune că avem de-a face cu o inedită colecţie de falsuri, doar că acestea sunt… „autentice”, transparente şi licite. O expoziţie unică, de neocolit, în care - vorba lui Noica - „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”.

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)

Revista de artă vizuală ISART, nr. 1/2015, editată de Editura Dana Art – Galeria DANA

Egredior. Evadarea din semnătură

Privit cu ochi umbriţi de, ai zice, pertinentă cenzură, proiectul ofertat şi etapizat pe parcursul unui întreg an, de Galeriile Dana, nu-ţi poate smulge iniţial decât remarca că ai dat de încă un experiment, dacă nu absurd, atunci cel puţin bizar. Într-un fel e...Şi de vină sunt toate "de ce?"-urile pe care le simţi vibrând coarda aerului, de la intrare. Lucrări nefinisate (după rigorile pe care ne-am obişnuit a le numi finisaj), geometrii şi colaje fără nume, o titulatură greu de decodificat, dacă elementele de latină nu ţi-au aservit în şcoală cu suficient imapact, o altă semnătură pe pânze— Dorin Baba, decât cea a autorului plastic în fapt – M. Sidovius. Cum să te clasifici altfel decât derutat?

Şi totuşi paradoxal, dacă ai reuşit să simţi toate acestea te poţi autointitula fericitul câştigător al primului pas. Pentru că din acest punct ai şansa ca Egredior să ţi se dezvăluie drept ceea ce este în fapt. Un eseu filosofic pe pânză de sac şi aromă de lavandă în ceaiul servit la etaj.

De ce un proiect cu semnătură împrumutată? Pentru că, în viziunea artistului ce-şi trăieşte debutul expoziţional, această semnătură dăruită, încurajează ceea ce "mai mult în potenţă îşi va face loc în fiinţă". Critica prietenului , a profesorului, cuvântul cărţilor ce ne-au făcut se regăsesc în acest gest care recomanda realul/ realitatea dar fără a le cosmetiza, fară a le preface în clişeu cinematografic.

"Momentele inaugurale vin la pachet cu semnăturile ce ne-au călăuzit la contactul cu lumea" susţine mai exact, M. Sidovius la un moment dat.

Într-o traducere uzuală am putea considera că semnătura dăruită la început de drum celui ce vine din afară într-un, dintr-un alt domeniu profesional sau personal, crează premisa unui dialog netraumatizant/ nevictimar cu lumea când lucrările pregatite în intimitate, în izolare, ies întru întâmpinarea atingerilor străine. Semnătura e în acest context un spaţiu de confort. O vamă de protecţie.

Proiectul artistic Egredior, narează altfel spus despre curajul de-a ieşi din propria semnatură. Barem de dragul premisei de-a nu mai fi astfel la discreţia sa, la discreţia acestei forţe auctoriale şi în fond circumstanţiale care, îţi limitează potenţialul de mişcare creatoare.

Sub aspect plastic proiectul e scris printr-o serie de colaje şi obiecte menite a potenţa printr-o formulă proprie invizibilul. O serie de geometrii aparent fără cap şi coadă ce ne animă să ne eliberăm de interesul şi risipa de energie îndreptată înspre percepţia celorlalţi asupra noastră. De întrebarea dacă dăm bine sau nu priviţi din afară. De eticheta cadru care ne induce necesitatea autoîngheţării în tipare.

Fără a urmări o finalitate imediată sau vreo logică exhaustivă, Egredior nu poate fi privit ca o poveste, un discurs al pânzelor cu evident şi convenţional (con)text. Spaţiile goale dintre tuşe asemeni spaţiului dintre cuvinte, invită la dialog, la replică, la posibilitatea de a vedea dincolo de un potenţial discurs, de cele mai multe ori gata indus. Ţi se propune să cauţi ochiuri de lumi în ritmul geometriilor şi secvenţelor gradate.

Sarcina este de a ieşi din forme, din invariante stilistice. A ieşi unde, spre ce? Spre exact ce ochiul nu vede încă. Cum faci asta? Evaluându-ţi posibilităţile.

Trăim în ramă. Trăim teatral. Ne supunem aparent benevol şi conştient tăieturilor, decupajelor, alipirilor zis estetice şi promovăm în final doar ceea ce ne place să fie văzut, auzit, simţit, minţindu-ne că personalizăm astfel determinarea. În fapt tocmai această căutare a icon-ului perfect ne face egali, ne aduce indezirabilul numitor comun. Să

pozezi doar din profilul sau unghiul perfect e un act ce te condamnă să nu poţi jongla decât cu un număr finit de posibilităţi, de variabile. Confunzi cadrul perfect cu împlinirea şi cînd aceste cadre finite, rând pe rând se bifează, apare criza.

Proiectul se vrea prin acest prim pas/ etapă găzduită de către Galeriile Dana a fi expresia obiectului respins. Fără sa iei în calcul potenţa incomodă dar sinceră, rişti să nu simţi gustul hazardului lumii.

Sunt tot atâtea şanse de a fi sau a nu fi "faţa câştigătoare a lumii". Depinde de popularitatea ramei în care e îngheţat realul. Aşadar, poate că, nu ştim încă si tocmai de aceea ne e ofertat spre experimentare, cât mai puţine puncte de contact cu lumea te aruncă într-un univers tot determinist, dar dictat de propria traictorie a personalităţii şi nu una, comună, socială. Caracterul unic care ne defineşte n-are cum să fie mulţumit prin compromis. Alegerea unui anumit mediu în care să performăm reclamă această autodefinire. Nişte copertţi frumoase, care plac tuturor, nu te apară de uitare tot astfel cum o poză buna e o coborâre de sens.

"Viaţa nu e o casă de la finalul drumului" susţine artistul. Poate că este atunci suma drumurilor ce duc înspre şi dinspre ea. Aşadar faţa pânzelor etalate în Galerie e orice altceva decât o poză unanim acceptabilă. Privită fără ghidul auctorial la purtător ai putea găsi, cine ştie, o lume scoasă din spectacol şi nu doar una căreia să-i fii spectator. Să înveţi cu alte cuvinte cum să "egredior" (a depasi, a inainta). (Raluca Sofian-Olteanu).