Fiecare epocă fabrică imagini. Fiecare imagine fabrică un mit. Mitul actual, al celebrității, al formei, al ambalajului, o estetică a banalului ce exaltă superficialul este suprapus sinelui, palpabiluluii, realului, în definitiv, umanului.

Pe o scenă a artelor vizuale în care intenţiile plastice par adesea a pluti într-o derivă browniană, în care realitatea este recunoscută şi confirmată doar atunci când este imitată pe scară largă, Alexandru Racu, prezent pe simezele galeriei DANA Iaşi, nu se cantonează într-un stil, lucrările sale fiind o asimilare ironică a iconografiei de masă dar şi un pretext pentru semnificarea sa ca artist vizual chiar prin acele mijloace pop ce îşi auto-subminează perpetuu seriozitatea. Ce face ca imaginile artistului să devină iconuri? Faima evidentă a unor personaje, asamblări ingenioase ale unor imaginii inoculate ȋn mentalul vizual drept repere ale consumerismului de tip Pop Art suprapuse propriei imagini, redusă astfel la stadiul de clișeu ori poate subtila critică ce rezultă chiar din polemica voită cu lumea care crează mitul iconului?

Alexandru Racu este un observator mai degrabă decât un comentator al contemporaneității, transformând straturile de culoare cu accente hiperrealiste şi suprarealiste ȋntr-o iconografie proprie. Expoziţia o putem încadra în trei cataloage distincte cu un numitor comun. O parte se conturează ca o ironie la ironia de tip Pop Art, o cea de-a doua se joacă cu elemente suprarealiste, pe când ultima pune accent pe elemente hiperrealiste. Alexandru Racu este un iluzionist al memoriei colective și al suprafeţei picturale. Sub suprafața aparent inocentă și extatică, picturile sale sunt încărcate din punct de vedere psihologic cu aspecte ce ţin de celebritate şi sexualitate. Asemenea lui Roy Lichtenstein, Alexandru Racu preia un clişeu şi îi organizează formele astfel încât acesta, prin propriile mijloace, să-şi depăşească condiţia.

Artistul îşi pune întrebări cu privire la originalitatea şi unicitatea unei opere de artă, în special cu privire la acele forme artistice, în mare parte reproducerii după reclame sau imagini de larg consum, provocând şi contestând în acelaşi timp faptul că reproducerile sunt o formă de artă adevărată. Autoportretele sale ne prezintă o altă polemică: sunt acestea autobiografice în sensul că preiau experientele trăite, ori sunt reprezentările persoanei sale ca artist? Cred în demersul sincer al artistului de autodescoperire. Alexandru Racu caută şi crează o artă care nu doar reprezintă o persoană, obiect, ci o artă care nu este o imitaţie a realităţii ci o realitate prin ea însăşi.

Lucrările lui Alexandru Racu sunt prelungirea propriei sale vieţi, semnalând şi demontând convenţiile, incorporând din amalgamul culturii vizuale acele elemente ce-l fac să-şi completeze jurnalul pop. Captivant prin coerenţa discursului plastic, artistul trece de la parodierea pseudo-simbolurilor la dislocarea şi translatarea unor imagini clasicizate, inserând ironii fine care doar prin apropriere îşi dezvăluie conţinutul critic.

Maria Bilaşevschi