Un hidalgo … modern

În peripatetice flanări intelectuale, la Piatra Neamț, Iași sau Paris dialogurile cu minunatul Eugen Crăciun, omul și artistul se dezvăluia ca un spirit ardent, cordial și preocupat de reinventarea picturii din perspective mistice, abisale, unde modernitatea viziunii comunica permanent cu profunzimile ființei și ale variabilelor picturii. O creativitate de excepție asigura eșafodajul unor lansări în spații celeste, concomitent cu sondarea microcosmosului. Nimic nu putea stăvili apetitul său pentru fantasme și doriri de absolut. Asemenea unui Don Quijote străbătut de fiorul mistic sau erotic, pictorul comunica și se comunica pe sine inventând viziuni copleșitoare prin insolit și posibile în ordinea libertății interioare. Astfel de oameni rari își asigură deopotrivă notorietatea și durata prin amplificarea cunoașterii și dezbaterii unei nesfârșite enigme. Ipotezele sale, incitante ca un pariu cu neantul, l-au stimulat în anii din urmă, asumându-și lucid aventura de a fi și bucuria de a ridica vălurile transparente ale cotidianului în căutarea simbolurilor sacre. Ideea că arta este, exclusiv, o dimensiune a spiritului l-a determinat pe artist să inventeze, prin revelație, forme și sensuri din orizontul infinit al conceptului și al Ideii ca premise ale Creației. Astfel, Cosmosul în variantele micro și macro i-au oferit șansa de a glosa liber despre materie și spirit, despre taina lumii și bucuria de a reconstitui miracole fragile. Ființa și cosmosul, geometriile inefabile ale formelor, gestica elaborată și nonconformistă a necunoscutului, a ipoteticului, au presupus accesul la metafizică și, prin aceasta, spre infinitul universal. Construcțiile imaginare ignoră voluntar determinismul concretului în beneficiul unui discurs debarasat de contingent. Ciclurile structurează o viziune supra himericului și generează personale răspunsuri prin imaginile posibilului. În eclatanta perioadă de după anii 2000, Eugen Crăciun s-a desprins, solitar, spre a reinventa vizibilul și a-l comunica prin insolite compoziții unde abstractul se metamorfozează continuu. Lucrul în cicluri, în fapt meditații deseori dramatice, ăl pune în situația de a inventa imagini ale timpului grăbit a cărui neistovită curgere poate fi o dramă sau o eliberare. Ciclul Rodul elogiază hrana sau mămăliga, ceaunul, fixează conexiuni cu erotismul și ajunge la ipoteze personale asupra Turnului Babel… Ochiul sacru devine metafora viziunii asupra a toate câte sunt încă în sfera creației. Piramida sau ochiul dogmatic trimit la geografii interioare spre a ajunge ulterior prin soluții neoimpresioniste, la noi enigme. Compozițiile cosmice, ciclul mistic, tragedia omului în mașinism, geometriile lucidității sau prelungitele reflecții pe tema rugii și sacrului identifică un spirit proteic. Cina cea de taină, privegheată de ochiul divin, de lumina de dincolo de lumină, are sensul unui tulburător testament. Pictorul seamănă acum cu Magul călător printre stele…

Valentin Ciucă – Suplimentul de artă editat de Galeriile de Artă DANA – martie 2012